Dintr-o intamplare am ajuns la restaurantul Allhambra, eu cautand, de fapt, restaurantul La Teral, suit si acesta in varful unui bloc inalt de pe Splaiul Unirii, insa ceca mai incolo, aveam sa aflu. Nu se vedea nicaieri si nimic cum ca acolo ar fi un restaurant, nicio placuta, niciun scris pe bloc, nici sus, nici jos. Am intrebat pe portar care mi-a spus ca da, sus, la ultimul etaj e un restaurant “la care vine multa lume importanta, cantareti, vedete si tot felul” – spuse cu o mandrie care m-a impresionat si m-a emotionat.

Am inteles ca blocul acela inalt de la intersectia bulevardului Marasesti cu Spaliul Unirii e destul de cunoscut, e “blocul SIF-nu-stiu-cat”, adica blocul in care a fost un SIF, care s-a mutat intre timp, insa i-a ramas o parte din duh acolo, ca lumea continua sa-l pomeneasca legat de cladire. Acum am vazut ca scrie mare la intrare Muntenia Business Center, SIF-ul cu pricina mai avand doar o garsoniera pe la un etaj, sau asa ceva.

Sus la ultimul etaj si pe terasa inaltului bloc, asadar, am gasit un restaurant care se cheama Allhambra. Nu auzisem de el pana acum, desi e acolo de 16 ani! Proprietarii de acum l-au preluat in iarna lui 2013, si nu sunt sigur ca tot Allhambra se chema si inainte.

E mare, cred ca ocupa tot etajul. Are o sala mai mica la intrare, una foarte mare, amenajata pentru nunti, petreceri si alte evenimente, o terasa acoperita pe partea spre Unirea si cateva mese pe latura care da spre Patriarhie si spre Manastirea Radu Voda doar cu un parasolar si cu niste umbrele.

Sa incepem cu ce e mai frumos la Allhambra, adica terasa: e frumoasa pentru ca se vede Bucurestiul de sus, evident, una dintre putinele privelisti de acest fel. Si vezi de toate, si Bucurestiul vechi, frumos, si pe cel nou, mai putin frumos, insa cu avantajul ca de aici pare curat si nu se zaresc daramaturile. Prima sala arata destul de industrial, nu te-ai gandi ca acolo e un restaurant daca nu ai vedea niste mese cu scaune. E impersonal, sticla si nichel, usa de termopan de spital, functional si atat tot. Pe jos au o mocheta care nu ar avea ce cauta acolo, mai ales ca nu au cum sa o pazeasca de pete. Sala cea mare e ceva mai bine amenajata, insa de moda veche, un fel de lux de acum 20 de ani, pe care rar il mai vezi in restaurantele din Bucuresti – cel putin la cele din centru. Are niste ferestre mici si puse atat de sus incat nu vezi nimic din ele daca stai asezat. In cel mai bun caz, ar trebui sa te sui pe o masa ca sa vezi afara, e pacat de o asemenea priveliste inaccesibila. Pe langa faptul ca e putin luminoasa, au avut grija sa o cerneasca si mai mult punand fete de masa, scaune si parchet toate maro inchis. Rau a fost inauntru, in sala mica, cea cu mocheta, fara aer conditionat! E ca o sera, batea soarele prin geamurile mari, a fost un calvar. Nu le-am dat cea mai mica nota posibila la ambianta din cauza terasei, in primul rand, si pentru ca imi inchipui ca au, totusi, aer conditionat, insa au uitat sa apese pe buton…

Meniul e lung la Allhambra, cu de toate, bucatarie italieneasca, romaneasca, urbana, internationala, si preturile surprinzator de mari pentru unele feluri. Totusi, toti cei pe care i-am vazut in jur au luat niste meniuri ale zilei, destul de ieftine. Mi-au propus si mie, cu trei variante: de 16 lei, de 20 si de 22, in functie de nu stiu ce combinatii de antreuri, supe, feluri principale si desert. Parca nu le venea sa creada cand am cerut ceva a la carte, si chiar au insistat asupra meniurilor zilei, poate-poate ma fac sa ma razgandesc. Nu am cedat, am luat si un meniu al zilei, sa vad cum e, si ceva a la carte. Surpriza a fost ca supa si varza cu carne de la meniul fix au fost bune, am mancat tot, pe cand de platoul cu gustarea calda facute la comanda nu prea am putut sa ma ating, le-am luat la pachet sa le dau unui sarac pe strada. A fost interesant cu ardeii iuti, mi-au adus 22 (douazeci si doi!) pe o farfurie pentru o singura portie de varza. Si cu vinul a fost interesant, nu am mai primit un pahar atat de plin de cand am fost in vizita la cineva la tara… 🙂

Si interesant a fost si serviciul la Allhambra, care m-a facut sa uit aproape toti nervii legati de zapuseala si de mancarea proasta. Cand a venit chelnerul in varsta m-am uitat instinctiv sa vad daca nu cumva sunt pe la vreo camera ascunsa. A fost unul dintre cei mai simpatici chelneri de care imi aduc aminte. Un personaj de film, din alte vremuri si din alta lume, pitoresc, sincer si bun la suflet. Cum nu se mai admite acum sa spui despre cineva ca e batranel, va trebui sa scriu ca e senior. Chelnerul era, deci, un senior.

Nu stiu ce se intampla seara la Allhambra, probabil ca vin niste artisti si vedete care dau emotii portaresei, insa la pranz pare sa fie o cantina pentru cei din cladire si, poate, pentru unul sau doi rataciti de la birourile din jur. O cantina rezonabila, fara indoiala, pentru ca am vazut destui clienti, care pareau obisnuiti ai locului.