Micul si cochetul bistrou de pe strada Beller a fost deschis de George Copos, cu multi ani in urma, care l-a vandut lui Nicolae Ghinea (cel care are magazinele Nic si alte acareturi in zona), care l-a inchiriat patronului de la White Horse, care nu a schimbat nimic, nici macar paginile jerpelite rau ale meniului, ramase de la Copos, pentru ca nu avea nevoie sa schimbe ceva pentru ca lucrurile merg foarte bine la Belle Epoque asa cum le-a lasat Copos in buna randuiala si pentru ca vor merge bine si in continuare si, atunci, pentru ce sa mai schimbi ceva care iti aduce bani buni?
Copos nu si-a asumat multe riscuri si a mers pe o reteta de bun simt, sigura si in Romania si peste tot in Europa: un bistrou sau o braserie intr-o locatie buna, stil traditional (decor, ambianta, mancare), banchete in loc de scaune, pe unde se poate (succes garantat), serviciu rapid, multa bere, mancare intre acceptabila si cateodata chiar buna (important e sa nu fie rea), preturi rezonabile.
Restaurantul e situat la parterul unui bloc din Piata Dorobantilor, fara terasa, insa cu cateva mese puse direct pe trotuar, cu vedere buna spre fauna de la Turabo si la masinile parcate pe trotuar. E amenajat ca un bistrou tipic belgian, cu foarte mult lemn inchis la culoare, banchete verzi inchis, multe obiecte vechi pe post de decor, lumina calda, destul de redusa, fara fete de masa, vesela simpla.
Meniul e si el belgian si cred ca nu a fost schimbat de multi ani, poate chiar de la deschidere (vorbesc aici si de mancare si de hartiile murdare, ferfenitite si cu greseli elementare de gramatica). Au cateva antreuri (inele de ceapa, pateu de casa, spanac, varza de Bruxelles gratinata, paine prajita cu hering in otet), vreo 20 de feluri principale, din care unele mai putin obisnuite bucurestenilor (carne de vita flamanda cu sos de castraveciori si piure cu praz, tocanita belgiana, somon cu sos de bere si andive, somon cu Joulienne de legume si sos de lamaie), salate si sandviciuri (croque madame & monsieur, evident!), niste deserturi si un meniu separat cu cateva fructe de mare, prezentate ca “Specialitati La Belle Epoque” – despre care eu cred ca nu prea au ce cauta acolo. Si mai au si un “meniu al zilei”, scris cu creta pe o tablita (tot evident), cu unul sau doua feluri de mancare gatita, adesea cu sos.
Am mancat de multe ori la ei, fiind aproape de biroul meu si pentru ca sunt genul de restaurant la care te hotarasti sa mergi cand cauti ceva aproape si rapid sau cand treci prin fata lui si iti aduci aminte ca ti s-a facut foame. Cred ca sunt foarte putini cei care se suie in masina ca sa vina in mod special la Belle Epoque pentru un anume fel de mancare sau chiar pentru vreo bere din multele lor sortimente. Am gustat din fiecare fel, dar nu si din fructele de mare, despre care mi-e greu sa cred ca ar putea fi altfel decat congelate sau la conserva, de la supermarket. M-am uitat si la preturi si, stiind ce logistica impresionanta ar trebui pusa in functiune ca sa poti manca asa ceva la Bucuresti si sa aiba acelasi gust ca la Liege, la Cherbourg sau la Atena, am dedus cu usurinta despre ce e vorba.
Un singur lucru mi-a displacut foarte tare odata la ei, un porc cu sos alb (cred ca file de porc cu sos de branza si oregano). Dintre celelalte feluri, unele sunt acceptabile, ca la cantina (spanac cu oua, cateva deserturi banale) iar altele sunt mai bune (mie imi plac mai mult cele cu sos, somonul si vita, dar si bilutele de cascaval). De vreo doi ani, insa, eu iau numai carnati belgieni cu piure de cartofi, muraturi si o bere neagra cand merg la Belle Epoque.
Restaurantul e mai mereu plin. La pranz se mananca mult si se bea mai putin, seara se schimba radical proportia. Preturile sunt normale: 15-20 de lei pentru antreuri, 30–40 felurile principale si fructele de mare (cea mai scumpa e o vita, la 45). Meniul meu “fix” produce un transfer de 44 de lei dinspre buzunarul meu catre cel al succesorului lui Copos. Veselia e destul de mare dupa opt, noua seara, cand multi dintre clienti sunt la a treia sau a patra bere. Dupa cum am spus, e reteta banala a succesului.
