Modigliani e restaurantul de lux al hotelului Intercontinental, spre diferenta de Braseria Corso, care e de trafic. Modigliani e deschis doar dupa ora 18 si cred ca duminica e inchis, nu am inteles prea bine de ce. E un restaurant mare la parterul hotelului, cu peretii care dau spre strada de sticla, cu tavanul inalt. Are mocheta pe jos, iar pe pereti cateva picturi de Modigliani, de mari dimensiuni. Mesele sunt bine aranjate, scaunele sunt niste mici fotolii de piele foarte comode. Locul arata bine, in general, desi cam impersonal, asa cum sunt multe restaurante de hotel.

Meniul de la Modigliani e scurt, asa cum sade bine unui restaurant serios. Bucatarie italiana clasica, destul de cuminte, cu surprinzator de multe gratare. Mancarea e buna, bine gatita si prezentata. Le-am pus nota maxima la mancare pentru ca i-am incadrat la “bucatarie italiana traditionala”, si am fost mult mai tolerant decat era cazul si cu alte restaurante, si nu am vrut sa-i nedreptatesc. Daca ii puneam la “fine dining”, adica la bucatarie italiana fina, asa cum imi inchipui ca se prezinta ei insisi, ar fi avut alta nota. Amuse bouche si painea au fost bune. La fel, un fel de sufleu de parmezan. Vita cu foie gras a fost buna, carne de calitate. Si sparanghelul de alaturi a fost bun, desi facut pe plita si ars pe alocuri, probabil din lene. Pennele cu un sos condimentat nu au fost cine stie ce, nici pastele si nici ce era printre ele.

Serviciul a fost foarte bun. Preturile sunt foarte mari la Modigliani, o masa in doi, cu o sticla de vin bun te duce usor pe la 7-800 de lei. Gratarele, de pilda, costa intre 100 si 200 de lei portia. Nu e de mirare ca sunt putini clienti.

Modigliani e, deci, un restaurant bun si serios, cu o mancare de calitate, cu produse bine alese, desi nu ceva iesit din comun din punct de vedere gastronomic. Si foarte scump, cum am zis. E de mers acolo cand va invita cineva, mai degraba.

Cu atatea fripturi in meniu, cred ca au vrut sa traga ceva folos din faima Interului de pe vremea lui Ceausescu, cand statea lumea la coada la autoservirea de la subsol, in care gaseai mancare ceva mai buna decat in alte locuri, la preturi rezonabile. Nu aveau gratar in permanenta, fiindca se termina foarte repede, imediat ce era facut. Apoi, urmatorii stateau in picioare si cate jumatate de ceas, sau chiar mai mult, sa ajunga urmatoarea transa de carne si sa fie pusa pe plita. Si preturile s-au marit putin. Pe atunci nu erau Euro, iar dolarul era 40 de lei. O friptana era 12-15 lei, deci vreo 30 de centi. Unii cititori stiu despre ce vorbesc…