Cand e vorba despre mers in afara orasului si de mancat in mijlocul verdelui sau langa un luciu de apa, oricarui bucurestean – si, mai ales, celui cu masina mai scumpa – ii vine in cap doar iesirea dinspre nord; cea cu Snagovul, in primul rand, si cu ce a mai aparut in ultima vreme in partea aceea de lume. Asa ca, atunci cand mi-a spus cineva ca s-ar putea gasi de mancare si inspre Rasarit, am devenit foarte curios, dupa ce m-am mirat de ineditul informatiei, evident.

Asadar, am pus o cruciulita pe harta acolo unde scria “Belciugatele” si unde se vedeau mai multe pete albastre, am facut plinul la masina (Citroen) si am plecat. De la iesirea prin Pantelimon, unde e Cora, am mers vreo 20 de Km pe vechiul drum care duce catre mare, am trecut de Branesti si de Islaz, dupa care am carmit brusc la stanga, spre lacuri. La scurt timp apar niste indicatoare mari, unele care te indeamna s-o iei la dreapta, catre Complexul Turistic Elisa si catre Popasul Rustic Diana, iar altul, ca dimpotriva, s-o tii drept inainte inca vreo 5 Km pentru a ajunge la Valea Iazurilor.

Noi am luat-o mai intai la dreapta, spre lunca, si am ajuns la o proprietate foarte intinsa, imprejmuita cu un gard de fier forjat pe care omu’ si-a scris, de cate ori a putut, tot cu fier forjat, modelat artistic, “Dinei”. Ca sa fie clar despre ce si cine e vorba. La intersectie e o troita mare, cu altar, foarte ingrijit facuta si bine intretinuta, cu foarte multe flori, semn ca cei de acolo or fi avut niste pacate mai inainte, pe care acum incearca sa si le rascumpere.

De acolo incep cele doua domenii, lipite unul de celalalt: primul e Complexul Turistic Elisa, cu toate noi, cu arhitectura si cu amenajari moderne, construit in intregime in 2008; celalalt, Popasul Rustic Diana, e mai jos, chiar pe malul lacului, si a fost construit in 2005 aproape in intregime din lemn, intr-un stil foarte rustic, asa cum se vede si din poze. Si unul si celalalt au si cateva casute pentru cazare, care arata destul de bine si par dotate cu tot ce trebuie, chiar si cu aer conditionat. Am inteles ca patronii celor doua stabilimente sunt frati, din familia Dinei, iar numele Elisa si Diana par sa fie tot din familie, si ele. La intrare e si o statuie, un bust din bronz pe soclul caruia scrie “Dinei Petre, 2010”, “Testament”, si niste citate cu lucruri pe care le spun oamenii, indeobste, cand simt ca li se apropie trecerea catre Dincolo.

Complexul Elisa e construit in panta, cu fata catre lac si catre camp si cu satul in spate. E format dintr-o cladire mare si inalta, sub forma de pavilion cu fatada de sticla, care da spre o piscina foarte mare, care ocupa toata curtea. E bine conceputa dispunerea, pentru ca de pe terasa din fata pavilionului poti vedea fie lacul si campul, daca stai putin mai in spate, fie piscina si cu tot ce misca prin ea, daca stai mai aproape de balustrada. Interiorul e si el bine amenajat, e modern, destul de unitar conceptul, luminos, foarte aerisit, cu plante si cu alte decoruri interesante. Chiar la intrare, pe marmura de pe pardoseala, e gravat mare: “Construit de Petre Dinei – 2008”

Din cum arata localul si din ce am citit in meniu, cred ca domnul Dinei isi pozitioneaza restaurantul din Complexul Elisa mai degraba catre unul de lux. Lista cu mancaruri e lunga, conform credintei adanc inradacinate in creierele patronilor de astfel de locuri, cum ca esti mai prost daca ai mai putine feluri in meniu decat vecinul concurent. Asa ca dl Dinei si le-a si numerotat, ca sa fie clar. S-a oprit la 145, si cred eu ca din respect pentru fratele Dinei de vizavi, de la Popasul Rustic Diana, care are 160, tot numerotate si ele. Probabil ca fratele Dinei de la Elisa e mezinul si ca respecta traditiile taranesti stramosesti dupa care ierarhiile sunt stabilite in primul rand dupa varsta. Asa ca l-a lasat pe fratele mai mare sa isi puna mai multe feluri in meniu…

Meniul e “international” la Complexul Turistic Elisa, cu de toate si cu multe insertii de mancare traditionala din bucataria romaneasca. Unele au denumiri si prezentari sofisticate si, ca o garantie, au si pozele felurilor respective alaturi. E mancare muncita in bucatarie, in cele mai multe cazuri, desi nu au rezistat nici ei tentatiei sa adauge tot felul de porcarii de la supermarket, ca sa le iasa la numar. Noua ne-au dat “celebra” gustare calda – cea din poza, botezata “Gustare calda Elisa” – cu la fel de “celebrii/ele” carnaciori cu floricica la capete, cascaval pane, masline si ciupercute pane, mititelul de rigoare si salamul (sunca) prajit. Au fost oribile toate. Au mai salvat putin situatia cu doua felui prezentate in meniu ca “specialitati”: cea a casei si una cu numele restaurantului. Acestea au fost rezonabile, desi nimic deosebit nici acolo. Si legumele au fost tot de la supermarket si, mai ales, cam prost facute, imbibate cu ulei. Sigur, acolo, la tara, in mijlocul campului, exact asta vor oamenii sa manance, si nu vreo leguma din batatura vreunui taran oarecare… Nici deserturile nu au fost mai bune – un fel de tort cu multa crema de lamaie si clatite uscate cu frisca din tub si ceva inghetata alaturi.

Insa locul e frumos, atmosfera de vacanta, asa ca merita mersul pana la Complexul Turistic Elisa si statul o jumatate de zi, daca va permiteti un asemenea lux si daca nu sunteti pretentios la mancare. Mai ales ca preturile sunt rezonabile si personalul amabil.

Insa noi nu am ramas prea mult la Elisa, pentru ca ne dadea ghes curiozitatea sa mergem alaturi, la Popasul Rustic Diana, al celuilalt frate Dinei. “Rustic”-ul din titlu ne-a incitat cel mai mult, mai ales dupa zecile de experiente cu promisiuni similare dar desarte, pana la urma, din Bucuresti si chiar din afara lui.

Asadar, am coborat panta, spre lac, si am ajuns la Diana. “Primirea” a fost spectaculoasa si ne-a reaprins speranta in sufletele obisnuite cu atatea frustrari: chiar la intrare erau trei ceaune mari, cu cate un foc adevarat sub ele, de lemne, nu de butelie! Fierbeau si se prajeau acolo varza cu carnati, fasole cu afumaturi si bucati mari de carne de porc plutind pe un mic lac de untura. Le-am fotografiat, evident, pentru ca asa ceva mai vezi doar pe Travel, ca bucurestean…

Popasul Rustic Diana e amenajat in stil rustic, deci, cu pieile de animale, cu stergarele si cu farfuriile de lut aferente pe pereti, cu peretii, mobilierul si tot ce mai e in jur din lemn masiv, cu chelneri si chelnerite in straie nationale. Au o sala destul de mare in interior, probabil ca deschisa si iarna, doua terase chiar pe apa si una mai mica, la intrare. Pe terasa au o mocheta, adica ultimul lucru pe care te-ai astepta sa-l gasesti intr-un asemenea loc. Insa lucrul si mai idiot pe care si l-ar putea imagina cineva ar fi ca intr-o zi calda de toamna, pe malul lacului, printre salcii si rate, cineva sa te tina intr-o terasa acoperita cu toate geamurile ferecate ermetic (pleonasmul e folosit aici cu efect stilistic), ca intr-un acvariu. Or, tocmai ideea aceasta le-a venit celor de la Popasul Diana, de ne-au trecut toate gandurile negre prin minte uitandu-ne cu jind afara sa vedem cum adie vantul trestiile de pe lac. Nici nu stiam cum sa mancam mai repede, ca sa plecam o data din ecosistemul acela… Nici sugestiile noastre si apelurile la logica si la ratiune nu i-a clintit, asa ca au reusit sa ne strice buna-dispozitie pe toata ziua.

Meniul de la Popasul Rustic Diana e cel asteptat, adica mancare romaneasca. Pe jumatate in varianta traditionala, taraneasca, cealalta jumatate in varianta “Metro”. Gusturile au fost amestecate, cu unele feluri destul de bune, cu altele asa si asa si cu unele proaste. Noi am luat o gustare calda, asa cum facem de fiecare data, oriunde am merge si oriunde o gasim. Nu a fost atat de proasta pe cat ne asteptam si pe cat am vazut prin alte parti. Carnaciorii – cu inconfundabila floricica la capete – au fost oribili, plini cu zgarciuri si cu grasime, din aceia de pe rafturile pentru saraci de la supermarket. Tot de la supermarket au fost bilutele de cascaval si un salam prajit (sunca). Ficatul de pasare a fost, surprinzator, ceva mai rezonabil deact in alte parti. Crapul prajit a fost si el rezonabil, nu atat de bun pe cat te-ai astepta intr-un loc in care ar putea sa-l aiba proaspat in fiecare zi. Usturoiul, insa, a fost lamentabil, un castronel cu apa chioara, in cel mai brutal sens al cuvantului. Niste bucati de carne de porc prajita (cea din ceaunul mare de la intrare), tot cu mamaliga, au fost ceva mai bune, desi carnea era mult prea tare fata de ce inseamna aceasta mancare in amintirile celor care au neamuri la tara. Cele mai bune au fost sarmalutele.

Preturile sunt rezonabile la Popasul Rustic Diana, nici mici, dar nici prea mari; la fel e si serviciul, asa ca nu e de mirare ca localul era plin cu clienti de toate felurile, unii cate doi, altii in grupuri mari, cu familii sau cu anturajul, cu figuri de bucuresteni, de oameni ai locului si chiar unii cu trasaturi asiatice. Si multi copii, foarte multi, de toate varstele.

La cativa kilometri mai incolo, in satul urmator, Candeasca, dupa Belciugatele, e un alt complex de agrement – Valea Iazurilor. Tot langa un lac, ceva mai mic acesta. Si aici au piscina si restaurant, facute cam in aceeasi perioada cu cele de mai inainte, acesta in 2006. Conceptul, aranjamentul si decorurile sunt ceva mai provinciale decat cele de la Complexul Turistic Elisa si chiar decat cele de la Popasul Rustic Diana, desi cred ca se pozitioneaza mai sus decat acesta din urma. Mancarea e destul de proasta la Valea Iazurilor, facuta cu lehamite, asa ca nu merita efortul unei descrieri mai amanuntite. Si, pe cale de consecinta, nu cred ca merita sa puneti complexul Valea Iazurilor pe lista destinatiilor din afara Bucurestiului atunci cand vreti sa mancati langa o iarba verde si o apa cu pasari pe ea. Daca nu ar fi fost cele doua de mai inainte, Complexul Elisa si Popasul Diana, poate, ar mai fi fost de recomandat, la limita, insa asa…

Asadar, estul Bucurestiului poate sa concureze si el cu destul succes la atragerea bucurestenilor stresati, alaturi de nordul mult batatorit si supraevaluat. Sunt si aici piscine moderne si curate, chiar mai mari decat cele de la Casa Enache sau de la Snagov Club. Mancarea e la fel de buna ca aceea de la Scrovistea, chiar putin mai buna decat cea de la Tancabesti, de la Cherhanaua lui Parfene (zisa si Two Lakes, Two Brothers) si mult mai buna decat cea ingrozitor de scumpa de la Clubul Snagov.

Si, daca domnii Dinei s-ar pune intr-o zi pe gandit, daca ar renunta la mancarurile proaste din meniu si le-ar pastra doar pe cele pe care le fac foarte bine si pe cele pe care ar putea sa le faca mult mai bine cu produsele de la taranii din jur, si nu cu deseurile de la supermarket, atunci chiar ca ar putea sa aiba un restaurant pe care niciun patron bucurestean nu l-ar mai putea ajunge din urma. Insa ganditul si logica nu sunt chiar la indemana oricui…