Hai cu farfuria printr-o călătorie de-a lungul continentelor să descoperi preparate din jurul lumii și gustul fiecărei culturi gastronomice… Toate țările au un preparat național reprezentativ, care face parte din identitatea acelei țări. Știi tu, când spui pizza zici, de fapt, Italia. Când spui taco, gândul îți fuge la Mexic. Azi scormonim prin istoria celor mai emblematice preparate, o experiență esențială pentru călătorii gurmanzi.
Nicio destinație de vacanță nu e completă dacă nu guști din mâncarea locală. Dar trebuie să-ți spun din capul locului că unele preparate pe care le asociem cu anumite țări nu reprezintă mâncarea națională a locului (conform site-ului FlagPictures.com). Un proiect non-profit care oferă informații despre fiecare țară din lumea asta, începând cu istoria steagurilor lor, imnuri naționale, compozitori, simboluri naționale (printre care și mâncarea) și multe, multe alte informații.
Noi rămâne dedicați călătoriilor culinare, așa cum v-am obișnuit, și vom povesti istorii la farfurioară. Așadar, să începem:
EUROPA
#1. ITALIA – Pizza
Povestea acestui preparat atât de cunoscut și de răspândit azi se schimbă în funcție de modul în care îl definești. Dacă crezi că o pizza este o pâine coaptă la cuptor, originile ei se află în Orientul Mijlociu antic. Dacă spui că are toppinguri, originile sale datează de la vechii romani și greci. Aceștia coceau pâini plate și le acopereau cu condimente locale disponibile și ulei de măsline.
Pizza pe care o cunoaștem cu toții astăzi, făcută cu sos de roșii, brânză și numeroase toppinguri, își are originea în Italia. A devenit populară în Napoli în secolul al XVIII-lea ca aliment ieftin, hrănitor, care era consumat în principal de țărani. Pizza modernă așa cum o cunoaștem astăzi a evoluat din pâinile napolitane timpurii, acoperite cu untură, sare și usturoi. Nu se știe când sau de ce roșiile au început să fie folosite pentru prima dată la prepararea pizza. În timp ce majoritatea europenilor le-au discreditat inițial ca fiind otrăvitoare, italienii din sud le-au îmbrățișat, numindu-le pomi d’oro (mere de aur).
Nașterea unei legende
Deși unii spun că roșiile au fost folosite la pizza marinara pe la 1734, alții susțin că nu au fost integrate în rețete până la începutul secolului al XIX-lea. Italienii îl desemnează pe Raffaele Esposito de la Pizzeria Brandi ca fiind cel care a inventat prima pizza modernă, în 1889. Povestea spune că se pregăteau de vizita Reginei Margareta (Margherita de Savoia) și voiau să o întâmpine cu o pizza… regală. Așa că au făcut una cu untură, brânză și busuioc, una cu pește și una cu mozzarella, busuioc și roșii. Cunoscută la acea vreme drept pizza alla mozzarella, această ultimă pizza a devenit ulterior cunoscută sub numele de Pizza Margherita, odată ce regina a declarat-o favorită. Coincidență sau nu, culorile Pizzei Margherita sunt aceleași cu cele de pe steagul italian. Și – bang! – s-a născut o legendă.
O tradiție de împrumut
Pizza a trecut granița Italiei la scurt timp după aceea, în Spania, Franța și Anglia. Dar și în Statele Unite, unde a fost introdusă de imigranții italieni. Cu toate acestea, nu a câștigat prea multă popularitate decât după Al Doilea Război Mondial. În Statele Unite, prima pizzerie a fost deschisă în New York de către Gennaro Lombardi în 1905. De atunci a devenit unul dintre cele mai populare produse alimentare din Statele Unite. Printr-o ironie a destinului, pizza în stil american a fost reexportată înapoi în Italia, unde a câștigat popularitate. În 2008, două asociații italiene numite Real Pizza și Asociația Pizzerilor Napolitani au introdus noi reglementări cu privire la ceea ce înseamnă o adevărată pizza napoletană.
Potrivit acestora, margherita napoletană adevărată, protejată legal, ar trebui făcută cu cantități bine definite de mozzarella, sare și roșii. Totodată, ar trebui să fie coaptă în cuptorul cu lemne la 485°C. Astăzi există numeroase variante ale acestui fel de mâncare îndrăgit în întreaga lume. De la cele cu toppinguri simple, cum ar fi șuncă, prosciutto, ceapă și ardei gras, până la variații neobișnuite, cum ar fi pizza cu hot dog sau hamburger. Nu-s excluse nici toppingurile decadente, cum ar fi trufele albe, aur comestibil, homar și caviar.
Conform FlagPictures.com, preparatul tradițional italienesc este sosul Ragù alla Bolognese. Povestea e încâlcită rău aici, pentru că, pare-se, denumirea de ragù vine din franceza (ragoût), definită în Larousse Gastronomique ca fiind o mâncare scăzută, obținută din carne (porc, vită, vânat, pui), pește sau legume tăiate în bucăți și gătite într-un sos dens, cu ierburi și condimente. Ca multe alte popoare care s-au inspirat din clasica bucătărie franceză, italienii au preluat termenul și l-au schimbat în ragù – un sos pe bază de carne, care variază de la o zonă la alta în Italia.
#2. FRANȚA – Patiserie
Este din capul locului o adâncă nedreptate să vorbim despre bucătăria națională a francezilor amintind doar de patiseriile lor. Care sunt delicioase, nimic de zis. Însă francezii mai au celebrele lor sortimente de brânză, și vinurile, și tocănițele cu carne ori legume… Să nu uităm că bucătăria franceză a influențat într-o mare măsură multe alte bucătării din lume.
Conform FlagPictures.com, Pot-au-feu este preparatul tradițional al Franței. Pot-au-feu este o tocană de vită care, potrivit bucătarului Raymond Blanc, reprezintă „chintesența bucătăriei din Franța, fiind considerată un preparat de sărbătoare care onorează atât mesele celor bogați, cât și pe cele ale celor săraci“.
Croasantul
Franța este și leagănul aluatului franțuzesc și de aici un întreg sortiment de tarte și preparate de patiserie, cel mai cunoscut fiind croasantul, a cărui istorie este extrem de controversată. În Larousse Gastronomique din 1938, scrie că ar fi apărut prima dată în brutăriile din Budapesta pe la 1686, când otomanii asediau orașul.
Alți istorici sunt de părere că ar fi apărut la Viena pe la 1683. Dar tot legat de turci, căci forma croasantului are legătură cu semiluna de pe drapelul turcilor. Se pare că ideea a venit brutarilor care, lucrând noaptea, au dat alarma că vin turcii, salvând orașul. De la Viena în capitala Franței, croasantul a ajuns cu ajutorul austriacului Zang August. Acesta a și avut în Paris o Boulangerie Viennoise pe Rue de Richeliu, între 1837 și 1869. Mai e variantă care o implică pe Maria Antoaneta, ultima regină a Franței. Legenda spune că aceasta le-ar fi cerut bucătarilor de la curte să-i prepare croasantul gustat la Viena.
Tarta Tatin
O versiune decadentă a plăcintei clasice cu mere, tarta Tatin constă din mere feliate, asezonate cu unt, zahăr și scorțișoară, acoperite cu un aluat fraged în foi și coapte până când merele devin aurii și însiropate. Întreaga prăjitură este apoi răsturnată cu susul în jos pe un platou. Numele acestui desert le onorează pe surorile Tatin, proprietarele unui restaurant din apropierea orașului Orléans. Se zice că ele au inventat rețeta la începutul anilor 1900. Cu toate acestea, tarta a câștigat o popularitate uriașă abia atunci când celebrul Restaurant Maxim a pus-o în meniul lor.
Clafoutis
Ne îndepărtăm de aluatul fraged fără să fi atins nici 1% din preparatele franțuzești la care se folosește, pentru a vorbi despre tarte cu fructe în stil franțuzesc. Originar din zona Limousin din Franța și datând cel puțin de la mijlocul anilor 1800, clafoutis este o tartă franțuzească tradițională. Nu are crustă și e, mai degrabă, o clătită groasă. Constă (de obicei) din straturi de aluat și fructe. Iar numele său provine din cuvântul francez clafir, care înseamnă „a umple“.
În mod tradițional, se face cu cireșe negre fără sâmburi (deși unii insistă că cireșele trebuie lăsate cu sâmburi), care conferă aroma lor bogată clafoutis-ului în timp ce se coace. Se servește de obicei caldă, pudrată cu o doză mare de zahăr farin și, uneori, cu puțină smântână alături. Dacă nu sunt disponibile cireșe, desertul poate fi făcut cu orice fructe de sezon. Există chiar și o versiune savuroasă de clafoutis umplut cu roșii cherry, mozzarella, prosciutto, cartofi și șuncă.
Canelé
Este o prăjitură mică cu interior bogat, cremos, și exterior subțire, caramelizat. A fost inventată de un bucătar anonim din Bordeaux. Dar există o teorie care susține că desertul își are originea în mănăstirea Bunei Vestiri (din același oraș), specializată în producerea de nuci confiate și bețișoare dulci cunoscute sub numele de canelete. Caneletele erau făcute în mod tradițional de călugărițe și dăruite săracilor. În 1790, călugărițele au părăsit mănăstirea, dar rețeta a fost redescoperită și îmbunătățită de bucătarii din Bordeaux, în 1830. Astăzi, canelé este un simbol al orașului, păstrat ca specialitate locală, dar poate fi găsit și în numeroasele patiserii pariziene.
Madeleinele
Sunt acompaniamentul perfect pentru ceaiul de după-amiază. Aceste prăjituri cu unt, cu consistența unui pandișpan, sunt ușor rumenite și crocante la exterior, dar moi și fragede la interior. Se presupune că sunt numite după Madeleine Paulmier, o patiseră din secolul al XVIII-lea. Aceasta le-a făcut pentru Stanisław Leszczyński, ducele de Lorena. Mai târziu, fiica ducelui, Marie Leszczyńska, le-a prezentat la curtea de la Versailles. De aici la popularitatea în toată țara a mai fost doar un pas, spune povestea.
Cu toate acestea, ceea ce le-a adus faima la nivel mondial este un pasaj din primul volum al capodoperei literare din secolul XX a lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Cu detalii minuțioase, Proust descrie cum se simte o mușcătură de madeleine moale, înmuiată în ceai de flori de tei. Și cum gustul ei îl poartă apoi într-o călătorie dulce-amăruie a nostalgiei, evocând amintiri de mult uitate din copilărie și tinerețe.
Macarons
Au apărut pentru prima dată în Italia, în 1533. Pe atunci nu aveau umplutură și și-au primit numele de la cuvântul italian maccherone, care înseamnă „aluat fin“. Au fost făcute inițial pentru căsătoria ducelui de Orléans, care mai târziu a devenit regele Henric al II-lea al Franței. Istoricii alimentelor îl creditează pe Pierre Desfontaines drept inventatorul acestui desert. El a fost primul care a umplut fursecurile cu un ganache cremos și le-a lipit împreună. A transformat astfel umila prăjitură cu migdale în deliciul pe care îl cunoaștem astăzi.
#3. SPANIA – Paella
Aici suntem de acord și noi cu FlagPictures.com care consideră paella preparatul tradițional al spaniolilor.
Aclamată pe scară largă ca fiind cel mai popular fel de mâncare spaniolă, paella este o specialitate care are în alcătuire orez cu aromă de șofran, carne, fructe de mare sau legume. Paella își are originea în Valencia, unde era făcută cu legume de sezon, păsări de curte, iepuri și melci. Dar în Spania modernă numele este folosit pentru toate felurile de mâncare din orez preparate în paellera sau paella – tigaia tradițională de mică adâncime care este folosită atât pentru a găti paella, cât și la modalitate de servire.
Paella are origini umile – cel mai probabil își are originea în jurul lagunei Albufera, o zonă cunoscută pentru câmpurile de orez și fauna sălbatică, unde a fost făcută cu ingrediente din surse locale. Ingredientele exacte folosite în paella au fost de mult timp un subiect de dispută, dar toată lumea este de acord că fiecare paella ar trebui să aibă o aromă subtilă de șofran.
Un alt element crucial este socarratul, crusta crocantă care se formează pe fundul unei tigăi de paella, considerată o delicatesă care adaugă savoare și textură preparatului. Deoarece paella se prepară într-o tigaie largă și puțin adâncă, orezul este gătit uniform într-un strat subțire, permițând boabelor să se caramelizeze și să devină crocante. În mod tradițional, preparatul se gătește la foc deschis, iar cea mai comună opțiune este folosirea lemnului de portocal.
Tot de-ai noștri…
Nu încheiem călătoria culinară printre preparatele naționale ale țărilor din Europa, fără să amintim alte câteva repere importante. Grecia este reprezentată de gyros (o mâncare stradală foarte cunoscută care conține carne, legume și sosuri puse într-o pâine pită). Ungaria, de gulaș (carne de vită fiartă într-un bulion bogat infuzat cu boia de ardei, ceapă, ardei gras, rădăcinoase și roșii). Iar Turcia de kebab (cu o diversitate de preparate din carne care provin din bucătăriile medievale ale Persiei și Anatoliei, popularizat foarte mult în Occident de către turci).
ASIA
Și dacă tot am pomenit de Turcia și de influențele ei culinare duse de-a lungul globului, să poposim și prin Asia și să luăm gusturile la rând.
#1. RUSIA – Pelmeni
Pelmeni este unul dintre preparatele naționale ale Rusiei. E vorba de niște găluști mici, dintr-un aluat delicat, subțire, umplute cu orice. De la carne măcinată sau pește, până la ciuperci. Umpluturile pot fi ușoare sau foarte picante, în funcție de cantitatea de condimente – cum ar fi diverse ierburi proaspete, piper negru și ceapă. Găluștile Pelmeni sunt servite în aproape fiecare restaurant rusesc, precum și în numeroase case unde fiecare familie are propria rețetă pentru acest preparat.
#2. INDIA – Curry
Termenul de curry provine din cuvântul tamil kari (sos) și denotă o varietate de feluri de mâncare preparate într-un sos condimentat subțire, asemănător supei. Curry poate însemna două lucruri. Poate fi o tocană de carne, pește sau legume condimentate cu curry, care este servită în mod tradițional cu orez, pâine sau făină de porumb. Sau poate fi un preparat condimentat cu pudră de curry sau cu pastă de curry – ambele fiind, de obicei, un amestec din turmeric, chimen, coriandru, ardei iute și schinduf.
Chiar dacă este originar din subcontinentul indian, curry este astăzi un fel de mâncare global, servit în Thailanda, Japonia, Indonezia, Malaezia, Africa de Sud, Mauritius, Singapore, Germania, Regatul Unit și SUA. Deoarece este preparat în întreaga lume, există o mare varietate de curry diferite. Există curry cremos de Ceylon, făcut cu lapte de cocos. Sau curry de porc, fierbinte și picant numit vindaloo. Persan – rogan josh, făcut cu carne marinată cu iaurt. Curry-ul prăjit cu carne prefiartă, ceapă și roșii este numit jalfrezi. Phal-ul britanic este făcut din ardei iute și cunoscut drept cel mai picant fel de mâncare cu curry. Iar lista poate continua…
Pe lângă faptul că este unul dintre cele mai apreciate preparate internaționale, curry este și extrem de sănătos, deoarece turmericul – ingredientul cheie al preparatului – joacă un rol important în prevenirea și scăderea riscului de boli atât de diverse precum artrita, cancerul, diabetul, bolile de inimă, psoriazis și Alzheimer.
#3. VIETNAM – Pho
Pho este o supă vietnameză cu tăiței, felul de mâncare național al Vietnamului. Mâncare stradală, comfort food, dar și un mod de viață. Este, de asemenea, una dintre cele mai îndrăgite mâncăruri vietnameze din emisfera vestică datorită aromelor sale complexe, unice și simplității sale elegante. Deși este clasificată ca o supă, pho este servit ca fel principal, iar cele două boluri nu au niciodată același gust. În mod tradițional se face cu bulion de pui sau de vită, unde oasele se fierb leneș timp de cel puțin trei ore până când bulionul este perfect.
Adaosul de ierburi și condimente accentuează aromele, iar tăițeii de orez, feliile de carne de vită suculentă și mugurii crocanți ridică felul de mâncare la un alt nivel. Există două tipuri principale de Pho în Vietnam. Unul este Pho Bac, făcut în părțile de nord ale țării, cu o aromă și condimente clare, simple, delicate, fără ierburile și garniturile găsite în Pho Nam. Acesta din urmă este făcut în zonele de sud ale țării, cu condimente adăugate, muguri de fasole, diverse toppinguri, pește și sos hoisin.
Se crede că pho derivă din franțuzescul pot au feu. Dar indiferent de veridicitatea legendei, pho rămâne totuși un element de bază al mâncării reconfortante – caldă, consistentă și delicioasă.
#4. JAPONIA – Ramen
Ramen este o supă de tăiței care a apărut pentru prima dată în Japonia în 1910, când bucătarii chinezi combinau tăițeii cu o supă sărată. Acești tăiței creți erau galbeni strălucitori și mai elastici decât tăițeii japonezi pregătiți la acea vreme. Aluatul era frământat cu o apă minerală infuzată cu carbonat de sodiu numită kansui. În 1958, numele său a fost derivat din pronunția cuvântului chinezesc lamian (tăiței întinși). Iar în același an, Nissin Foods a produs prima versiune instantanee de tăiței cu un bulion cu aromă de pui, numit Chickin Ramen.
La scurt timp după aceea, preparatul a început să fie exportat în întreaga lume. Ramenul trebuie gătit al dente și mâncat rapid, cât este încă fierbinte. Nu este recomandat să lași tăițeii să stea prea mult timp în bulion, deoarece tind să devină prea moi.
Ramenul poate fi kotteri (bogat), sau assari/paitan (ușor), în funcție de opacitatea și greutatea bulionului. Acesta este de obicei făcut din oase de animale sau fructe de mare uscate amestecate cu ceapă, usturoi, ghimbir, praz și ciuperci. Cele mai faimoase două tipuri de ramen sunt ramen de Kyushu, preparat cu un bulion de oase de porc fiert numit tonkotsu, și ramen de Hokkaido, preparat cu un condiment tradițional numit miso roșu.
[Uite și câteva restaurante japoneze excelente, unde poți mânca ramen delicios.]#5. CHINA – Rața Pekin
China este o țară mare și diversă, iar numeroasele sale regiuni au diferite feluri de mâncare preferate. Unele dintre aceste feluri de mâncare includ tăițeii, orezul prăjit, minchi, găluștele, carnea de porc înăbușită a lui Mao și char siu.
Cu toate acestea, felul de mâncare național recunoscut la nivel global al Chinei este rața Peking. Mâncarea își are originea din dinastia Yuan din Beijing și se caracterizează prin pielea subțire și crocantă a păsării. De fapt, uneori se servește doar pielea și nu carnea în sine. Rața Peking este în mod normal mâncată cu ceapă de primăvară, clătite, sos de fasole dulce și castraveți.
[Uite și 5 restaurante chinezești]
#6. ISRAEL – Falafel
Aceste chifteluțe de năut pline de proteine sunt enumerate ca fiind unul dintre felurile de mâncare naționale ale Israelului. Însă se sugerează adesea că falafelul ar putea fi originar din Egipt, Liban sau Palestina. În anii 1950, pentru a-și câștiga existența, imigranții yemeniți din Israel au început să facă falafel pe străzi, vânzându-l împachetat în hârtie. Iar asta a transformat în cele din urmă acest fel de mâncare străvechi într-o formă timpurie de fast-food israelian.
Ca o alternativă la versiunea israeliană, fasolea poate fi folosită în loc de năut. Amestecul este de obicei aromat cu pătrunjel, coriandru, chimen și ceapă. Astăzi, atât în Israel, cât și în alte țări din Orientul Mijlociu, chifteluțele falafel sunt cel mai frecvent savurate în sandvișuri cu pita sau lafa. Alături le stau legume proaspete sau murate și acoperite fie cu pastă de hummus, sos de tahini, fie cu un sos de iaurt cu gust de usturoi.
AMERICA DE NORD
#1. MEXIC – Taco
Da, știu, când spui Mexic ți se umple gura de taco. Servim imediat, dar mai întâi să-ți spun câte ceva de mole un sos… cu de toate. E diferit în funcție de regiune, dar este considerat a fi preparatul lor național (cel puțin după FlagPictures.com).
Mole
O legendă spune că mole a fost creat de niște măicuțe disperate că nu aveau cu ce să-l servească pe un arhiepiscop care își anunțase vizita. Așa că au adunat tot ce aveau, inclusiv nuci, ardei iute, mirodenii, pâine veche de o zi și puțină ciocolată. Au ucis un curcan bătrân, l-au gătit și au pus sosul deasupra. Arhiepiscopului i-a plăcut. Când au fost întrebate cum se numește felul de mâncare, una dintre călugărițe a răspuns: „Am făcut un mole“. Mole este un cuvânt arhaic pentru „amestec”. Acum acest cuvânt se referă în principal la un fel de mâncare și este rareori folosit pentru a semnifica alte tipuri de amestecuri în spaniolă.
Înapoi la Taco
Taco sunt un preparat național al Mexicului. Tortilla subțiri, plate, coapte la grătar, acoperite cu numeroase umpluturi, împăturite și mâncate cu mâna goală. În Sonora, în nordul Mexicului, ei se umplu cu clasica carne asada. Carne tăiată subțire la grătar pe cărbuni și acoperită cu salsa, ceapă, guacamole și o felie de lime. În Baja, toppingul constă din pește prăjit cu varză și un sos de maioneză acid. În Mexico City, sudados (tacosul transpirat) reprezintă cea mai populară opțiune. Sunt umplute cu carne gătită la aburi. În Jalisco și Michoacan, pregătesc carnitas, consumate dimineața sau după-amiaza devreme, umplute cu bucăți de carne de porc prăjită.
Asemănător este taco de cabeza, umplut cu bucăți de cap de vacă fierte la abur. Iar clienții pot alege dintre felii de ochi, creier, limbă, buze, obraz sau urechi.
Taco este făcut în principal din porumb, cu excepția nordului, unde făina de grâu este folosită mai des. Deoarece orice poate fi o umplutură, există o variantă făcută cu nervuri prăjite de ardei iute uscat. Sunt un deliciu gustos numit tacos de venas și vin, de obicei, însoțite de sare. Cu toate acestea, standardul este carnea măcinată sau mărunțită, brânza, cartofii sau legumele și un topping de ceapă și coriandru.
Mâncate la orice oră din zi și din noapte, se găsesc la fiecare colț din Mexic, în restaurantele cunoscute sub numele de taquerias. Alternativ, acestea pot fi cumpărate de la numeroși vânzători stradali.
Și, evident, găsești tacos foarte bun și în București!
#2. STATELE UNITE ALE AMERICII – Burgerii
O mâncare americană prin excelență, burgerul a evoluat din friptura de vită germană (potrivit criticului culinar din New York Times, Mimi Sheraton). Celălalt nume (hamburger) este rezultatul faptului că mulți imigranți germani au venit inițial din portul Hamburg.
Rețeta clasică
Burgerul este un preparat suculent constând, în mod ideal, din chifteluțe de vită prăjite medium-rare, ascunse în chifle proaspete, ușor prăjite, însoțite de felii de ceapă și ketchup sau muștar de Dijon. Desigur, există o varietate de alte condimente și legume, cum ar fi salată verde și roșii. Însă acestea au tendința de a răci carnea, potrivit criticului culinar.
Dacă se adaugă brânză, ar trebui să fie mozzarella, gruyere sau cheddar, ușor topită. Încă nu este clar cine s-a gândit prima dată să învelească chiftelele de vită în chifle. Giovanni Ballarini, istoric alimentar, spune că imigranților li s-a dat carne la grătar între felii de pâine. Astfel, se evita folosirea farfuriilor, iar apa nu era irosită pentru spălarea vaselor.
Hannah Glasse a menționat pentru prima dată un „cârnat“ din Hamburg în cartea sa de bucate din 1747 The Art of Cookery – „Made Plain and Easy“. L-a definit ca un amestec tocat de carne de vită și condimente care ar trebui servit cu pâine prăjită. Sau poate a fost Charlie Nagreen, un vânzător de chiftele din Wisconsin. Acesta, în 1885, a decis să pună chifteluțe între pâine pentru ca doritorii să le poată mânca în timp ce se plimbau la un târg de țară unde lucra.
Astăzi, toppingurile și ingredientele de pe lângă chifteaua de carne variază de la o regiune la alta. Dar, pentru o versiune originală ar trebui să mergi la Louis’ Lunch din New Haven, Connecticut. Aici se servesc burgeri din 1900, iar stabilimentul pretinde că este cel mai vechi local de burgeri din Statele Unite.
Până atunci, uite unde mănânci cei mai buni burgeri din București.
AMERICA DE SUD
#1. BRAZILIA – Feijoada
Feijoada este preparatul național al Braziliei, o tocană consistentă cu carne de porc și fasole neagră. Mâncarea este consumată în toată țara, iar fiecare familie din Brazilia are propria ei rețetă. Verdețurile sotate, rulourile cu brânză, orezul și portocalele proaspete, feliate, sunt servite ca acompaniament pentru carnea de porc afumată și fasolea neagră bogat aromată.
În mod tradițional, este pregătit pentru prânzul de sâmbătă. Fasolea este aromată cu ceapă, roșii, coriandru și usturoi. Carnea de porc poate fi îmbogățită suplimentar cu carne de vită uscată și cârnați de porc afumat. Numele feijoada este derivat din cuvântul portughez pentru fasole, feijão. Acest dish își are originea probabil în anii 1600 în Recife, pe plantațiile de zahăr construite de coloniștii portughezi, deși unii cred că a fost creat în Rio de Janeiro.
Versiunea braziliană folosește de obicei fasole neagră. În timp ce versiunea portugheză folosește de obicei fasole albă sau roșie. Feijoada este expusă cu talent pe platouri pline cu ingrediente, astfel încât consumatorii să-și aleagă preferatele și să le savureze în ritm lejer.
Carnea se taie felii si se așază pe platouri. Fasolea este servită în boluri mari, iar acompaniamentele includ orez brazilian, kale, manioc cu unt sau ouă fierte tari, portocale feliate și sos de ardei iute. În timpul mesei, se servește cachaca, un coniac din trestie de zahăr și cel mai popular lichior din Brazilia.
#2. ARGENTINA – Asado
Considerat un simbol al gastronomiei și culturii argentiniene, asado (înseamnă grătar) este mult mai mult decât o simplă masă. În Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay și într-o serie de alte țări din America de Sud, este atât un eveniment culinar, cât și social la care participă prietenii și familia pentru a împărtăși bucuria gătitului în aer liber.
Asado oferă în mod tradițional o selecție largă de carne la grătar. În general este făcut din carne de vită, pentru care Argentina este cea mai cunoscută. Carnea este gătită pe un grătar special construit din cărămidă, numit la parrilla. Focul poate fi făcut fie cu cărbune (parrilla al carbón) fie cu lemne (parrilla a leña). Acesta din urmă este mai tipic pentru mediul rural și cunoscut sub numele de asado criollo, un termen care indică un stil de grătar mai rustic, tradițional.
Primii care merg pe grătar sunt chorizos (cârnați de porc), morcillas (cârnații cu sânge) și achuras (măruntaie). Acestea sunt urmate de bucăți mai subțiri de carne de vită, cum ar fi matambre (un mușchiuleț trandafiriu) și entraña (pulpă). Ele urmează să fie prăjite la grătar la foc iute, rapid, deoarece altfel s-ar usca. La final, în afară de garnituri și salate, delicioasele cărnuri asado sunt în mod tradițional stropite cu două sosuri: chimichurri și salsa criolla.
Și dacă tot ne-am pornit într-o călătorie gastronomică și ai descoperit tot felul de preparate din jurul lumii, ce zici să mai dăm o tură? Hai să vezi și cum arată micul dejun în 20 de țări de pe glob, sau care sunt cei mai buni bucătari din lume.
