Batrana Casa din strada Polona, langa Gradina Icoanei si Parcul Ioanid, a vazut si a suportat multe. A fost construita prin anii 30 de catre Aretia Tatarescu, dupa planurile si cu banii ei, in timp ce barbatul ei era ocupat cu cariera politica. Gheorghe Tatarescu nu a fost bogat, desi provenea dintr-o veche familie de generali. A facut Dreptul, dupa care si-a luat doctoratul la Paris cu o lucrare despre regimul electoral si parlamentar din Romania. A intrat de tanar in politica, fiind remarcat si promovat de catre Ion I. C. Bratianu, apoi de catre Regele Carol al II-lea. A fost Membru de Onoare al Academiei Romane, iar in cariera politica Presedinte al Consiliului de Ministri (prim-ministru) si Ministru al Afacerilor Straine.
Casa e un mic palat in stil neobrancovenesc, pe 5 niveluri: subsolul era pivnita, demisolul cuprindea bucatariile, spalatoria, depozite si garajul. La parter era cabinetul aghiotantului, chiar la intrare, apoi cabinetul privat al ministrului, atunci cand lucra de acasa. Mai erau o sala mica pentru discutii private si cele doua saloane; unul foarte mare, in care aveau loc receptiile, si unul mai mic, in care aveau loc intalniri, mese si in care de multe ori se tineau sedinte ale guvernului si consiliile de razboi. Piesa centrala de décor din salile de jos era un semineu monumental din piatra, sculptat de Milita Patrascu. Si ancadramentele usilor de la parter sunt tot din piatra, tot un cadou al Militei Patrascu pentru ei. Au mai fost cateva lucrari ale cunoscutei sculptorite, dintre care o mare banca din piatra la intrare, care au disparut, insa.
La etaj erau dormitoarele: al Tatarestilor si al celor doi copii ai lor, Sanda si Tudor. Tot la etaj erau si camerele de oaspeti, cu o mare terasa acoperita (dar nu inchisa). La mansarda erau, de asemenea, cateva camere mici. In fata era gradina cu flori iar in spate o curte mare imprejmuita de ziduri, pavata cu piatra mare de rau si cu multi copaci batrani.
Regele era un musafir frecvent al familiei Tatarescu si se amuza adesea venind neanuntat, mai ales pe la orele de pranz si cina, asa ca Aretia Tatarescu avea tot timpul un loc liber la masa si tacamuri pregatite. “Cine suna la usa?” “Sunt eu, Regele!” “Sigur, poftiti va rog!”.
In 1947 Gheorghe Tatarescu a fost alungat din guvern de catre comunisti si de catre rusi, iar in 1950 el si familia sa au fost arestati. Casa a fost confiscata. Pe atunci, Sanda Tatarescu, fiica lui, era deja casatorita cu Ulise Negropontes, avocat, si avea doi copii mici. Li s-au dat doua ore ca sa-si ia cateva lucruri, insa numai haine si hartii, nu si mobila sau orice altceva de valoare. Doamna Sanda Tatarescu-Negropontes a fost condamnata la 5 ani de inchisoare. Si dupa ce a iesit din inchisoare a fost de multe ori ridicata de Securitate si interogata zile la rand. Nu a vrut sa plece din Romania, desi a avut ocazia sa faca asta mai tarziu, pentru ca toti ceilalti din familie plecasera deja. Ramura Negropontes, mai ales, a ajuns foarte influenta si puternica, cel mai celebru fiind, probabil, John Negropontes, seful peste toate serviciile secrete ale SUA in administratia Bush. Doamna Sanda Tatarescu-Negropontes a trait din salariul ei de functionar la fisc si din lectiile de franceza pe care le mai dadea pe furis.
In Casa din strada Polona s-au aciuit comunistii, iar Revolutia din 89 a prins-o ca sediu de ceva corp diplomatic, stateau niste egipteni acolo. Dupa vreo 10 ani de lupte cu “noii salbatici”, cum le spunea Doamna, a reusit sa-si ia Casa inapoi cu ajutorul unui comunist cu remuscari, ce a putut sa restituie mai multe astfel de proprietati dandu-le in schimb cate o casa pe gratis celor din guvern care manuiau pixul cu aprobari. Pana la moartea ei, in 2009, Doamna Tatarescu-Negropontes a ramas apropiata de acest fost comunist si l-a lasat sa-i administreze “asseturile”.
“Dna Sanda” nu avea bani sa-si refaca batrana Casa, asa ca fostul comunist a inchiriat-o unui turc pentru a deschide un restaurant. A avut o mica faima acel restaurant turcesc – Pasha ii spunea – mai mult din cauza Casei decat a mancarii. Era un restaurant discret si sunt convins ca turcul nu a avut niciodata vreo autorizatie de la fisc sau de pe la cei cu sanitarele ca sa faca un restaurant acolo. Si nu cred ca aceia care au mancat la Pasha ar vrea sa afle vreodata cum arata ceea ce nu vedeau ei, adica bucatariile si magaziile…
La sfarsitul lui 2005 turcul a lasat cu greu “prada” din mana, desi contractul ii expirase. Casa a fost preluata de un grup mai mare de oameni de afaceri pentru a deschide Heritage, un restaurant cum nu mai fusese pana atunci in Bucuresti. Erau 22, printre care am fost si eu.
Se parea ca, in sfarsit, vin vremuri mai bune pentru batrana Casa. S-a investit foarte mult acolo, a fost complet renovata, s-au schimbat toate instalatiile. Fiind un monument istoric, a trebuit ca absolut totul sa ramana intact si orice conductea, mai ales cele pentru aerul conditionat, sa fie trase numai prin interiorul zidurilor, sa nu iasa absolut nimic la suprafata, nici macar un coltisor.
Insa de blesteme nu se scapa chiar atat de usor… A aparut un arhitect, platit sa se ocupe de amenajare. S-a uitat el de jur imprejur si a ajuns la concluzia ca cel mai potrivit décor ar fi unul oriental, japonez. Cu greu l-am oprit sa nu astupe semineele si sa puna un bar in fata celui monmental, din salonul mare, cel sculptat in piatra de Milita Patrascu. Insa cel de la etaj, de unde era camera copiilor, nu i-a scapat. L-a acoperit cu un perete de rigips, daca nu cumva l-a si demolat cu totul inainte de a face asta, asa cum se tot vorbea pe acolo. Cred ca nici acum Patriciu nu stie ca in vinoteca lui, in spatele peretelui care suna a gol cand il ciocanesti cu degetul, se afla un semineu.
Apoi dl arhitect a studiat cu atentie basorelieful din salonul mic, cel facut tot dupa schitele Militei Patrascu, dupa o simbolistica data de Aretia Tatarescu. Si a ajuns la concluzia ca e un “kitsch ordinar” (sic!), asa ca intr-o zi am gasit un perete de rigips si in fata lui. Zidul de rigips era pregatit pentru decorurile din schitele de mai jos, cele cu paravanele japoneze, care fusesera deja comandate. Bine macar ca nu a dat jos basorelieful cu ciocanul… Am luat niste muncitori si noaptea am dat jos acoperisul de rigips. A facut un scandal monstru arhitectul, insa nu a mai indraznit sa-l puna la loc. In schimb, a dat tot basorelieful cu var, ca sa nu se mai vada decat daca te apropii de perete.
Avea o imaginatie debordanta arhitectul acela… A umplut Casa cu tapet de hartie, unul chiar in salonul mare, la intrare. Tapet scump, e drept! Apoi a pus lampi, lustre si veioze de plastic peste tot, chiar si pe mese. Si scaune de plastic, insa nu oarecare, ci unele de cateva sute de euro bucata. Cele din poze.
Insa creativitatea lui ne-a coplesit cand ne-a umplut de fundite, de canafei, de pernute si, mai ales de perdele si draperii roz si crem. Dar nu de orice fel, ci din acelea de voal si de dormitor. Mari, lungi, tarandu-se pe podea… Pana si in gradina a vrut sa ne puna perdelute. Pe cele albe, din schita.
Nu descriu acum in detaliu cum ar fi aratat Casa Tatarescu daca arhitectul ar fi fost lasat sa-si valorifice la maximum talentul lui debordant. Chiar si asa, ce a iesit tot lui i se dsatoreaza, si cei care au fost la Heritage inainte de a se inchide stiu despre ce vorbesc.
Pana la urma, Patriciu a cumparat actiunile celor mai multi dintre fostii actionari (inclusiv pe ale mele, au ramas doar cativa dintre cei vechi) si s-a apucat sa faca ceea ce trebuia demult facut. Noii arhitecti si decoratori au readus lucrurile la normal si redeschiderea Heritage-ului din aprilie 2011 a aratat o alta fata a Casei. Chiar si asa, cu niste canapele de inox in cabinetul si biblioteca lui Tatarescu. S-au folosit materiale scumpe, de buna calitate, se vede de departe. Nu ni s-a dat voie sa facem poze, asa ca va trebui sa dati o fuga pana la Heritage ca sa vedeti cu ochii dumneavoastra ce a iesit.
A fost schimbat si mobilierul, au fost aduse mese si scaune elegante, de mare calitate si ele. Casa a fost decorata cu lucrarile lui George Fikl, un pictor suprarealist nu foarte apreciat de ceilalti artisti, insa care are destul succes comercial, lucrarile lui se vand bine si cu preturi destul de mari.
Vad ca a fost schimbata si sigla Heritage-ului, cea veche, foarte eleganta si aristocratica, a fost inlocuita cu una banala, studenteasca, cu font tehnologic. Cine stie ce-or mai fi vrut ei sa semnaleze sau sa comunice cu asta…
“Dormitorul copiilor” de la etaj e acum o vinoteca frumos amenajata, cu cele mai bune vinuri din lume in ea, iar celelalte camere de la etaj au fost transformate in saloane private, gen club, cu biblioteci, fotolii si masute adecvate. Barul de jos, din salonul mic, a fost desfiintat, acolo fiind tot mese mai mici, de lounge. Basorelieful e unde si cum trebuie sa fie.
Tacamurile sunt din argint msiv iar vesela e Bernardaud, din cate am inteles, unul dintre cele mai fine si mai scumpe portelanuri comerciale din lume.
Insa cea mai spectaculoasa schimbare la noul Heritage e conceptul gastronomic, evident. Primul chef al Heritage-ului, David Contant, a lucrat si el in mai multe restaurante de 3* Michelin, printre care si cel al faimosului chef francez Georges Blanc, caruia i-a fost sous-chef. Mancarea lui David a fost iesita din comun, intr-adevar, si multi dintre cei care au mancat la primul Heritage, chiar si o singura data, isi amintesc de ea si dupa ani de zile. Dupa ce a plecat David Contant, a fost adus alt chef francez. Acesta facea, insa, o mancare de-a dreptul lamentabila, daca e sa o comparam cu cea a lui David Contant, sau cu ce se face acum.
Dupa ce l-a dat afara si a bagat restaurantul in renovare si in schimbare totala, Patriciu a reusit sa-l convinga pe Juan Amador sa se asocieze cu el in noul Heritage. Amador e unul dintre cei mai faimosi chefs ai lumii, care are un restaurant de 3* Michelin in Germania. Pentru cine nu stie, sunt mai putin de o suta de restaurante de acest fel in Univers, dintre care 23 in Franta…
Juan Amador e un mare creator si un promotor al bucatariei moleculare moderne. El e arhitectul gastronomic al noului Heritage. A conceput meniurile si a ales toate produsele si ingredientele, pana in cel mai mic detaliu. Chiar si apa minerala e aleasa de el, e cea pe care o puteti bea si in faimoasele lui restaurante. La fel si vinurile, evident. Amador vine de vreo doua ori pe luna la Bucuresti pentru a se asigura ca totul arata la fel ca in marile restaurante ale lumii, in restul timpului fiind legat in permanenta cu bucataria printr-o camera video. La Bucuresti a trimis o echipa de bucatari, de top si ei, care lucreaza efectiv aici. Ei fac mancarea si nimic nu ajunge in farfuria clientului fara girul lor. Am inteles ca actualul chef, Joerg (sau asa ceva), va fi inlocuit peste o luna cu altul trimis tot de catre Amador direct, din echipa lui.
Cei care au mancat chiar si o singura data intr-un mare restaurant cotat cu o stea Michelin, ca sa nu mai vorbesc de cele cu doua sau chiar cu trei, stiu despre ce e vorba. Ceilalti nu vor sti niciodata, pe oricat de multe pagini ar citi ei despre asemenea mancaruri, descris de cineva care a apucat deja sa guste.
Din acest punct de vedere, Heritage e cel mai sofisticat loc din Bucuresti. Si din Romania, fara indoiala. Si chiar trecand cu mult peste granite, pentru ca nu mai poti trai o astfel de experienta, din cate stiu eu, nici in Ungaria, nici in Polonia, in Bulgaria sau chiar in Austria, in Grecia sau in alte tari mai bogate. Doar la Kiev mai auzisem ca ucraineanul cel mai bogat din tara si-a pus ambitia sa-l aduca pe Joel Robuchon (tot un fel de Juan Amador) ca sa-i faca un restaurant direct de 3* Michelin, sa nu se mai incurce ei si cu stelele “intermediare”. Si la Moscova mai gasesti asa ceva, evident…
Sunt trei meniuri fixe la Heritage: Clasic, Evolution si Vegetarian. Pe cel de-al doilea se pare ca si-a pus cel mai mult amprenta Juan Amador prin retete originale si alaturari surprinzatoare de produse si gusturi. Deocamdata nu se poate comanda cate un singur fel de mancare, ci numai meniuri intregi din cate una din cele trei categorii de mai sus. Un meniu complet are aperitiv, feluri princilape (1, 2 sau 4) si desert, la preturi fixe de 240, 390 sau 550 de lei, respectiv, din oricare ai comanda. Daca luati si un vin bun sau alte bauturi, o masa in doi poate trece usor de 1,000 de lei, asa ca verificati-va bine cardul inainte de a ajunge la Heritage. Cand faceti rezervarea veti vedea ca vor insista destul de mult sa alegeti deja unul dintre meniuri si sa le spuneti din vreme, ca sa se pregateasca. Sa nu fiti surprinsi, e normal, cred ca putini isi inchipuie cat de mult se munceste la o astfel de mancare.
Cu serviciul cred ca vor avea cateva probleme, desi nu foarte mari. Insa clientii vor sta cu ochii pe ei, mai ales cand isi lasa o buna bucata de salariu acolo. Eu cred ca pentru oamenii care conduc Heritage-ul, culmea client service-ului e garantata doar de o hartie de la Liceul Viilor. Atat, si nimic mai mult! Pentru ca altfel nu vad cum de ar putea angaja doi oameni care nu si-ar avea locul nici intr-o pizzerie, daramite intr-un astfel de loc. Tot de aceea cred ca si cei doi chelneri excelenti au ajuns acolo mai mult dintr-o intamplare si nu pentru ca cineva de la Heritage chiar isi da seama de ce sunt intr-adevar buni, ca au reflexul de hospitality si de client service in ei, ca fac lucrul acesta cu bucurie si chiar cu mandrie.
Pentru cei care nu au fost la Heritage sau la vreun alt astfel de mare restaurant, prima vizita va intra, fara indoiala, la capitolul “cultura generala”. Nu poti vorbi despre asa ceva pana cand nu ai fost acolo, cel putin o data.
Casa Tatarescu in imagini (click pentru a deschide fisierul)
