După trendul clătitelor japoneze, ce zici să mai încerci unul, pe aceeași filieră? Japonezii au reușit să transforme până și banalul sandviș într-un „obiect de artă”, iar acum își face loc și în meniurile din București. Două felii de pâine albă, o umplutură așezată cu o precizie aproape matematică și o estetică impecabilă. Îl numesc sando și arată ca scos dintr-un film de Wes Anderson. Hai să vezi ce este sando și unde-l poți încerca.
În Tokyo, poți cumpăra un sando perfect dintr-o băcănie cât o cameră de cămin. Două felii de pâine moale, tăiate milimetric, o umplutură așezată „ca la poză” și o precizie tipic japoneză. Da, bine… tot un sendviș e și poate nu îți pare nimic spectaculos la prima vedere. Totuși, fiecare mușcătură e dovada că japonezii pot duce perfecționismul până și în cel mai banal prânz.
Și, cum era de așteptat, sandwich-ul japonez a trecut oceanul și a ajuns viral. De la Tokyo la New York și Paris, iar acum și în câteva locuri cool din București.
Ce este un sando japonez?
Pe scurt, sando-ul e versiunea japoneză a sandvișului occidental, doar că ajustată la stilul asiatic, cu obsesie pentru detaliu, proporții și textură. Numele vine din englezescul sandwich, scurtat fonetic în japoneză (sandoicchi → sando). Dar dincolo de traducere, vorbim despre o întreagă filozofie gastronomică: aceea de a transforma ceva foarte simplu în ceva foarte lucrat.
Cum s-a „niponizat” sandvișul
Totul a început la sfârșit de secol XIX, când Japonia s-a deschis către influențele occidentale după secole de izolare. Pe atunci, europenii aduceau în porturile japoneze idei, rețete și produse necunoscute localnicilor. Printre ele și sandvișul. Japonezii, în spiritul lor de perfecționiști, nu s-au mulțumit să-l copieze. L-au „niponizat”: au rafinat fiecare element, de la pâine până la modul în care e tăiat.
În anii ’20, sandvișurile au început să apară în kissaten (cafenele tradiționale japoneze, un amestec între salon de ceai și coffee shop occidental). Acolo s-a născut katsu sando – varianta cu carne prăjită – care a devenit rapid un simbol pentru urban food. Ușor, ușor, în timp sando a trecut de la mesele din cafenele la combini-uri (mici magazine deschise non-stop), unde a devenit un comfort food de bază. Iar în Japonia de azi, poți cumpăra un sando perfect ambalat chiar și din gară.
Pâinea Shokupan
Adevărata vedetă e shokupan, pâinea moale, albă, cu textură aproape catifelată. E făcută cu lapte, unt și o cantitate mică de zahăr, ingrediente care îi dau o consistență pufoasă, elastică, și gust ușor dulceag.
Ce o face specială nu e doar rețeta, ci metoda de frământare: se folosește tehnica yudane (un aluat opărit înainte de a fi amestecat cu restul ingredientelor), care conferă pâinii umiditate și un volum perfect. Rezultatul e o pâine pufoasă, nici prea sfărâmicioasă, nici densă, ci exact la mijloc. În Japonia, shokupan e un adevărat standard al calității – fiecare brutărie are propria versiune, uneori vândută separat, în felii pătrate ambalate individual.
Și da, se mănâncă fără coajă. Tăiată drept, curat, pentru că în cultura japoneză, forma contează aproape la fel de mult ca gustul.
La milimetru
Aici e esența unui sando. Totul trebuie să fie perfect aliniat, tăiat și prezentat. Pâinea e netedă, fără urme de coajă. Umplutura e compactă, tăiată la milimetru. Iar tăietura e obligatorie, pentru că în secțiune trebuie să vezi fiecare strat ca într-o fotografie de arhitectură.
În cultura japoneză, mâncarea trebuie să fie armonioasă vizual înainte de orice. Asta înseamnă culori echilibrate, forme simetrice și un aspect curat, liniștitor. Pentru ei, până și un sando e o expresie a ordinii. De aceea, mulți japonezi îl consideră perfect pentru pauzele de prânz: e consistent, dar „curat”, fără sosuri care curg, fără mizerie sau pete, fără stres. Totul e controlat, exact ca în restul detaliilor vieții lor cotidiene. În Tokyo, există localuri care servesc doar sandouri, fiecare cu propria rețetă, iar unele cafenele își construiesc întreaga identitate în jurul unui singur tip – fie katsu sando, fie fruit sando.
Cele mai iconice tipuri de sandos
-
Katsu Sando
Probabil cel mai celebru. O bucată de carne (de obicei porc sau pui) prăjită în crustă panko, pusă între două felii de shokupan, unsă cu sos tonkatsu (dulce-acrișor, intens și umami). Rezultatul? Crocant, suculent, moale și dulceag, totul în același timp. A apărut prima dată într-un restaurant din Tokyo la începutul secolului XX, iar azi e omniprezent în bento-uri, combini-uri și cafenele cool din toată lumea.
-
Tamago Sando
Clasicul sandviș japonez cu ou. Se face cu ouă fierte tari, maioneză japoneză (Kewpie) și puțin muștar. Textura e fină, ușor cremoasă, iar gustul e aproape nostalgic pentru japonezi. E genul de sando pe care îl găsești peste tot, de la stațiile de tren la cafenelele fancy din Shibuya.
-
Fruit Sando
Partea dulce a poveștii. Shokupan + frișcă + fructe proaspete (de obicei căpșuni, mango sau kiwi). Arată ca o pictură! Fructele sunt așezate perfect, astfel încât atunci când tai sandoul pe diagonală, secțiunea e simetrică și fotogenică. De fapt, e unul dintre cele mai postate deserturi japoneze pe Instagram.
De ce este sando așa popular?
Pentru că japonezii au un talent unic de a transforma orice rutină într-o experiență. Un sando nu e doar un sandviș, e expresia acelui concept japonez de „shokunin”: meșteșugul perfect. În plus, în era Instagramului, sando-urile sunt combinația ideală între minimalism, culoare și confort vizual.
Și mai e ceva: cultura japoneză a convenience food-ului. În Japonia, mâncarea rapidă nu înseamnă „junk food”. Poți cumpăra un katsu sando perfect de la un 7-Eleven și e de o calitate pe care, sincer, n-o găsești nici în unele cafenele vestice. În Occident, popularitatea lor a explodat și datorită valului de cafenele japoneze care s-au extins la nivel global. De exemplu, Omusubi Gonbei, Kissa Sando și %Arabica – toate au făcut din sando un statement.
Unde găsești sandos în București
Trendul a ajuns și la noi, timid dar sigur. Deocamdată nu-l găsești în multe locuri. Dar cum startul a fost dat, cu siguranță își va face loc curând în tot mai multe meniuri. Mai ales că e perfect pentru brunch, iar noi suntem mari amatori de asta.
SANKÏ Ramen Bar
Sanki e un loc micuț, dar cu un întreg univers în spate. Se află pe Calea Victoriei 139, într-un spațiu cu aer japonez contemporan (minimalist și viu), cu miros de ramen și muzică în surdină. Îți dă senzația că ești undeva prin Shibuya (cartier emblematic din Tokyo), doar că în mijlocul Bucureștiului.
Ei sunt bine cunoscuți pentru ramenurile delicioase, cu supă densă, stock făcut ca la carte și noodles proaspeți. Dar de curând au introdus și sando în meniu. Îi zic „Sanki Sando” și e făcut ca la mama lui acasă. Pâine shokupan făcută proaspăt, moale ca un norișor, carne gătită lent și mult sos tonkatsu – pentru că, zic ei, „ne place să fie juuuuicy”.
Au trei variante: cu pui, porc și creveți. Toate cu acel echilibru japonez între crocant și pufos, între dulce, sărat și umami. Și da, arată impecabil. Ce e fain e că nu s-au grăbit să transforme sando-ul într-un trend forțat. L-au făcut cu sens, ca o extensie naturală a poveștii lor despre mâncare japoneză. Mergi și testează-le!
Papila
Papila e un alt veteran într-ale ramenului. Știe tot Bucureștiul de Ramen Sunday-ul lor! (Dacă nu ai aflat încă despre ce e vorba, am povestit aici.) Acest bistro mic cu inimă mare (cum îi spun ei) a crescut tare frumos în timp. Și au crescut foarte mult pe zona gastronomică, așa că azi au un meniu excelent, de cină.
În weekend, Papila are un ritual care a prins deja contur: Saturday Brew. În fiecare sâmbătă, barista locali fac takeover, aduc propriile boabe de cafea și le transformă în espresso-uri, flat white-uri și alte bunătăți. Și nu e doar despre cafea. E și despre mici gustări urbane – de la sandvișuri, la cinnamon buns. Așa se face că la ei am mâncat sandos cu ou super pufos (în variantă veggie sau meaty). Ceea ce îți dorim și ție.
Cum ziceam, nu fac sandos în fiecare zi, și tocmai asta le face speciale. Nu e despre trend, e despre moment. Despre micile bucurii care se întâmplă sâmbăta, când îți permiți să iei viața ceva mai lent.
MOSH Bar & Dinner
MOSH intră deja în altă categorie. Nu mai vorbim de tipic asiatic, nici de brunch relaxat, ci de un dine & groove în toată regula. Lumină joasă, bar cu de toate, muzică de party (uneori live)… Ce să mai – vibe de ieșit la distracție, pe Matei Millo. E locul unde să stai până târziu, dar și să mănânci bine. Dish-uri fancy, cocktailuri lucrate, ai prins imaginea.
Aici, sando-ul nu e „on the go”, ci tratat ca un preparat serios: Katsu Sando cu Wagyu A5 Miyazaki. Interpretare decadentă, construită pentru seară, nu pentru prânz: carne cu marmorare fină, făcută katsu (crustă crocantă, interior suculent), prinsă între felii moi (brioche/shokupan-style), cu Kewpie mayo și un touch umami-picant care leagă totul. E genul de preparat care îți arată cum poate arăta sando-ul când intră pe teritoriul haute-comfort: plăcere pură, dar cu tehnică și plating de scenă.
Nu e cazul să mergi special pentru el acolo, dar dacă ajungi pe la ei, să ai și sando în vedere când comanzi de mâncare.
The Lobby
The Lobby e o destinație bună indiferent de momentul zilei. Se află pe Victoriei, într-o clădire istorică ce a fost reamenajată și care arată foarte bine. Un mix între industrial și Art Deco. Conceptul e gândit ca un „hotel lobby” modern: spațiu luminos la prânz, bun pentru întâlniri, loc cool pentru seara, când vrei să ieși cu prietenii. În weekend au și DJ live, așa că dacă ai chef de o ieșire pe Victoriei, e un loc bun de distracție. (Au și o listă mare de vinuri, cu peste 500 de etichete bune).
Dar să revenim la sando, pe care îl regăsești în meniu, la aperitive. Mai exact, un katsu sando cu porc iberic. Rețeta e clară și onestă: bucată suculentă de carne, crustă crocantă, sos teriyaki și nelipsita pâine japoneză. Rezultatul e fix contrastul corect pentru un sando: pâine moale, katsu crocant, și un gust dulce-sărat. La prânz îl poți trata ca „main”, iar seara e starter-ul perfect pentru cină.
Q&A despre sando
Ce este, de fapt, sando?
Sando e sandvișul japonez făcut, de regulă, cu shokupan (pâinea aceea albă, moale, ușor dulceagă) și o umplutură: katsu, ou sau chiar fructe. Diferența față de un sandviș „clasic” nu e doar ingredientul, ci și execuția: tăieturi precise, straturi egale, pâine fără coajă îndepărtată și un aspect „curat”.
De unde vine?
Forma care a devenit emblematică e katsu sando, cu carne prăjită în panko. S-a „născut” în Tokyo (pe la 1930), a „crescut” prin kissaten-uri (cafenele), apoi a ajuns în magazine și, mai târziu, în restaurante din toată lumea.
Ce feluri de sando există?
Cele mai întâlnite sunt trei: katsu sando (porc sau pui, panko, tonkatsu, uneori Kewpie și varză fină), tamago sando (ou „fluffy”, tip omletă sau tamagoyaki, între două felii pufoase) și fruit sando (versiunea de desert, cu frișcă ușoară și fructe).
Ce pâine se folosește?
Ideal este shokupan, „milk bread”-ul japonez, cu miez fin și elastic. Dacă vrei să-ți faci acasă, poți folosi în loc o pâine albă foarte moale, fără coajă (dar nu va fi chiar același lucru).
Ce sos „trebuie” la katsu sando?
Clasicul este sosul tonkatsu – dulce-sărat, umami – uneori și cu de maioneză japoneză (Kewpie). Varza tăiată foarte subțire aduce prospețime și echilibru.
E de prânz sau de seară?
Funcționează și, și. În Japonia e un fel de street food, „on-the-go”. La noi îl întâlnești ca variantă de prânz, brunch sau ca aperitiv la cină (în funcție de loc).
De ce văd și versiuni „Wagyu sando”?
Pentru că sando a urcat în liga premium: multe restaurante îl transformă într-un dish-vedetă, cu ingrediente „high-end” precum Wagyu A5 sau ton roșu, fără să piardă ideea de simplitate bine executată.
Cum se pronunță „sando”?
Simplu: „san-do”, derivat din „sandoicchi”, adaptarea japoneză pentru „sandwich”.
Ei, și dacă ne-am lămurit ce și cum e cu sando, e momentul să mai arunci un ochi și peste alte noutăți de toamnă din meniurile restaurantelor din București. Meniuri schimbate, idei proaspete… ai ce descoperi și savura!
