Alex, prietenul meu din Brasov, ne-a dus la restaurantul Poarta Schei nr. 4 din centru, langa Piata Sfatului. Am dedus eu ca acesta ar fi – cel putin in parerea lui Alex – cel mai bun restaurant din oras facand urmatorul calcul: Alex s-a nascut in Brasov si locuieste acolo, asa ca stie bine tot ce se intampla in frumosul oras; mai mult, fiind ajuns om cu vaza, cu bani si cu gusturi fine, a fost in toate restaurantele bune, asa ca merg pe mana lui fara rezerve. Apoi, am condus mult pana la Poarta Schei, de unde eram noi, si nu ar fi facut asta daca nu ar fi meritat, la cat de ocupat este. Si, nu in ultimul rand, mandria lui de nebucurestean a vrut sa-mi arate ca au si ei la Brasov ceea ce multi bucuresteni cred ca nu au. Stie ca scriu despre restaurante si ca ajung foarte rar la ei, asa ca pare logic sa nu piarda ocazia sa-mi arate ce au ei mai bun.
La plecare, stapanul locului ne-a dat cu mandrie o carticica scrisa de Dan Mircea Cipariu care chiar asa se cheama, “Poarta Schei nr. 4”. Cred ca are mai multe intr-un dulap secret si le da celor care consuma mai mult sau dupa niste criterii doar de el stiute. Il las pe Dan Mircea Cipariu, deci, sa descrie locul, locurile, atmosfera si pe domnul Viorel Bachide, patronul si servitorul nostru pentru doua ceasuri. Si pe site-ul restaurantului, www.poartaschei4.ro am vazut lucruri interesante, nestiute mie si pe care eu nu as putea sa le povestesc atat de frumos, asa ca ii voi completa doar pe cei doi cu o scurta descriere mundana si tehnica, adaugita cu cele cateva poze pe care le-am facut acolo.
Poarta Schei nr. 4 e un restaurant mic, mai degraba un bistrou. E renovat, amenajat destul de bine, piatra pe pereti, lampi moderne, rosii. Are cateva mese, destul de inghesuite, frumos aranjate, cu fete de masa albe, groase, impecabile. La perete au banchete rosii, scaune comode cu cotiere si cu spatar curbat, ergonomic, tot rosii. Pe tereti tablouri care par a fi (si) de vanzare.
Meniul e lung, mai mult cu bucatarie frantuzeasca, mai degraba clasica. Dan Mircea Cipariu a zis despre cateva, probabil ce i-a trezit lui mai multe emotii artistice, pe restul le gasiti pe site-ul lor. Au mancare buna la Poarta Schei nr. 4, si portiile sunt destul de mari. Terina de foie gras cu Porto si Armagnac a fost buna, la fel si salata de andive; o supa crema de homar cu porumb nu a fost cine stie ce, a ramas in farfurie, insa doar pentru ca aveam destula alta mancare, nu pentru ca ar fi fost de nemancat; pestele spada cu piure de telina a fost bun si el, la fel rata cu portocale “Paul Bocuse”; Tournedos Rossini a fost bun si el si, mai ales, o portie de organe cu sos, probabil ca “Rinichi de vitel flambati cu Pernod” din meniu. Ratatouille-ul nu a fost cine stie ce, doar legume fara niciun sos, a ramas pe jumatate in farfurie. Deserturile au fost bune, de asemenea, insa nu imi mai aduc aminte ce erau, dupa cateva pahare de Sancerre si de Pouilly Fume… Fiindca domnul Viorel Bachide si Alex se mandresc cu o lista cu vinuri frantuzesti impresionanta, dar si cu ceva vinuri italienesti, chiliene, romanesti si altele.
Preturile sunt cam ca la restaurantele mari din Bucuresti, o masa in doi cu de toate si cu o sticla de vin bun te trece repede de 4-500 de lei. Insa portiile fiind mari, pot spune ca e ceva mai ieftin decat in locurile cu mancare la fel de buna din Capitala.
Insa, cu siguranta, atmosfera creata in jurul localului e legata in si mai mare masura de personajul principal, domnul Viorel Bachide, patron si gazda, cel care te intampina, iti explica, negociaza, te convinge si te si serveste. E hangiul despre care scrie mai jos Dan Mircea Cipariu.
***
Extrase din cartea lui Dan Mircea Cipariu
Poarta Schei nr. 4
editia a II-a, revazuta, editura BrumaR, Timisoara 2012
Descrierea Pelerinului
Stii prea bine, iubite cititor, ca a vorbi in numele eroului care esti e un gest de minciuna (superioara si estetica, vei adauga). Incerc sa fiu direct cu tine si sa-ti marturisesc ca in castile mele, exact cand amandoi vom afla mai multe despre Pelerin, fluiere celte intr-un concert despre pasiune si gelozie vor acoperi universul povestii. Nu am sa zabovesc si vei afla. Pelerinul exista si el a fost aruncat in viata si in literatura de o instanta inalta a strazii Poarta Schei. Un fel de limba nemteasca ii e vorba, care ne avertizeaza ca strada pe care tocmai vei intra, dupa ce vei trece de Poarta de 700 de ani, te va goli de tot ceea ce ai putea avea mai rau si mai brutal. Pentru ca Poarta Schei (dupa cum singur vei putea citi, daca vei da de urma primei scrisori a Pelerinului!) e un Eden de 7 kilometri, in care artistii ascunsi in podurile caselor, nimfele de la liceul pedagogic si un cofetar vestit din Oltenia te vor duce sa-ti slefuiesti propria-ti idee (absoluta) despre muzica unei singure sfere, care negresit e o geometrie pentru heruvimi si apostoli. Pretul, insa, va trebui numai si numai tu sa-l consideri daca e mult prea mare ori mult prea mic: 100 de clipe petrecute pe strada Poarta Schei inseamna mai mult de 100 de clipe in propria-ti viata! Fii foarte atent la aceasta socoteala pentru ca intr-o istorie (secreta si otravita special pentru papirofagi!) a strazii Poarta Schei atribuita lui Varujan Anatemian, negustor armean de kasha, mirodenii si cafea, scrie, negru pe alb: “a dainui mai mult decat a putea duce, e prilej de nostalgii si amagiri, mai rele folositoare sufletului ce nu mai are perechile si obiceiurile ceasului inimii, care, chiar el batand din hamurile mecanicei, nu mai poate iubi decat in vis, caci cei de-un leat cu tine au trecut mai repede Poarta”.
Turnul
Iunie, 29, latratul serii. Am numarat de trei ori, de la un capat la altul, pietrele mari de rau, pavate si tocite sub pasii celor care, de 700 de ani, cum spune legenda, au trecut de Poarta Schei. O intuitie artistica (in afara celei feminine, din partea stanga a creierului, care ma apara si ma pazeste!) ma incredinteaza ca numarul acestor pietre si felul in care ele pot insemna o forma de decriptare numai vazuta de sus ar putea fi acel “stalp al lumii” de care am citit in a doua scrisoare a Pelerinului. Un stalp al lumii, ca un drum de 7 kilometri cu fiecare piatra o poveste despre cum sa scapi de raul si brutalitatea din tine. Oare ce ascund portile inalte, habsburgice, de la numarul 4? Un loc de popas pentru trup si suflet, cu lucrarile de arta bine mestesugite de maestrii penelului din Valahia cea miscatoare ca oglinzile din turn. Turnul Poarta Schei nr. 4 nu se vede pentru trecatorul de rand. Turnul Poarta Schei nr. 4 e ca nevoia de femeia frumoasa si spirituala pe care Varujan Anatemian, si el trecator pe aici, a nemurit-o in apele limpezi si mult prea adanci ale cantecului: “Eu eram de tine dus, dragoste de inceput si de sfarsit / din pustie in domnia carnii, sus, vreme de iubit si de murit”. O voce interioara ma chestioneaza asupra relelor si brutalitatilor pe care vreau sa le las in turn. Clopotul le va pulveriza pana la capat, iar muzica acelor loviri repetate in bronz si biografie va fi ca un mars funerar, demn si eliberator. Fii chiar in acest moment rezonabil si scrie tot ceea ce ai ascuns pana acum: incepe, mai intai, cu cele ascunse virtual (imaginile de la rau, tu si cele doua verisoare ale tale, demente si mulatre, pe care le-ai amagit cu 1000 de lei grei sa se hraneasca din “pomul vietii”, pe urma firisoarele fructului secatuit pe fotografiile lor de la 16 ani; mai aminteste-ti de “Zazel”, premiul Hotte D’Or la Cannes, pe care l-ai exersat ca fiind unul dintre exercitiile tale preferate de scriere creativa cu aspirantele la gloria literara; apoi, proiectele tale culturale si artistice, cu bugete cu tot, care ar putea sa depaseasca ca numar de pagini opera lui Leo Tolstoy, proiecte cu care ai risipit talantii de har si strategiile narative cu care ai venit pe Poarta Schei). Fii mai crestin decat oricare cititor ideal de-al tau si marturiseste pentru fiecare piatra a strazii Poarta Schei un pacat facut cu gandul sau cu fapta. Si inainte ca o garnizoana tarista din razboiul napoleonian sa-i spuna hangiului „Bistro, Bistro!” („repede, repede!”), fa-ti socoteala cate clipe iti sunt de ajuns sa traiesti la Poarta Schei nr. 4. Vor veni imediat: fluture de somon cu avocado, salata de andive cu ficat de pasare, supa de rosii cu gin, somon cu unt de portocale, coq au vin, rinichi de vitel flambat, snitel natur de caprioara cu piper verde, desert Poarta Schei nr. 4, Bianco Toscano, Beaujolais, Gran Sangre de Toro, Moet & Chandon (Dom Perignon), Remy Martin Grand Cru, Romeo y Julieta Cazadoresc, toate ca o potiune magica ce-si va fi facut efectul doar dupa terapia de a-ti fi marturisit biografiile subiective si brutalitatile. Clopotul din turn va pulveriza tot ceea ce era de pulverizat si garnizoana tarista va pleca dintr-un vis intr-altul, unde va construi din toate temeliile textului un bistro & chestii pentru heruvimi si apostoli.
Hangiul
Don Viorel Bachide, hangiul de la Poarta Schei nr. 4, om subtire, cu mustata neagra, bine ingrijita, fusese pe vremuri Oberkellner pe la cele mai mari case din Imperiu. Adunase atati de multi lei grei incat isi recastigase placerea de a fi… Oberkellner. Ai fi putut crede ca el singur stia cat o Academie de Preparate si Vin dupa stiinta cu care servea pe la mese si dupa felul in care iti alegea vinul (caci, marturisea, vinul trebuie sa insoteasca starea musteriului si sa o descrie in cele mai fine linii si culori). Lucra in secret la o carte care sa dovedeasca faptul ca legenda de 700 de ani cu trecerea prin Poarta Schei e o lucrare ingereasca si ca 100 de clipe petrecute aici inseamna mai mult de 100 de clipe in propria-ti viata. Fisa din Tractatul Logico-Filosofic asupra Vesniciei atribuita lui Don Viorel Bachide, apropitar si Oberkellner: “Apa vietii – un distilat din strugure, care se serveste in balon de coniac, frapat, ca aperitiv ori digestiv, are culoarea deschisa si 40 de grade – este un adjuvante pentru minte, inima si literatura, care de 700 de ani da farmec si sporeste clipa. Cei care au citit-o, poeti, pictori ori arhitecti, au avut urechea mai buna pentru muzica unei singure sfere, care negresit e o geometrie pentru heruvimi si apostoli”.
“- Mai ciupim ceva, Don Cipariu?” – ma ispitea Don Viorel Bachide, si la masa mea apareau bame grecesti, burta pane, muschi de vaca cu sos de piper verde si bearnaise, Roastbeef cu Pesto si un vin rosu frantuzesc, Les Fiefs de Lagrange, insotite toate, mai apoi, de un tutun nobil, El Rey del Mundo Coronas de Luxe.
“- Don Cipariu, cine crezi ca s-a aratat aseara pe la maimuta aici la Poarta Schei nr. 4?”
“- Un eremit intr-o manta orange…”
“- Atunci suntem toti bautori de Apa vietii” – imi raspunse Don Viorel, care continua sa taie tacticos cu o ghilotina speciala, adusa de pe la Viena, El Rey del Mundo Coronas de Luxe. “A cazut ciocanul greu, de vreme ce noi toti suntem in aceeasi poveste, personaje si cititori, asteptand sa vedem cum ne vor salva clipele de la Poarta Schei”. Un fum translucid ca un destin de viata si moarte trecea dintr-o incapere in alta de la Poarta Schei nr. 4, adulmecat de narile unui Pelerin ce nu-si arata obrazul ca un pergament de 700 de ani.
“- Da’, daca cei care vin aici, atrasi de puterea legendei si a unui orgoliu minor, nu stiu ce sa faca cu clipele dobandite in plus? Si matul lor se incarca de o patima nestamparata de a avea numai si numai la trecut?”.
Don Viorel Bachide isi incheia slujba de Oberkellner dupa ultimul client servit, care mai dorea si el cateva clipe de trait in plus. Avea in seiful Casei Poarta Schei nr. 4, “editura-bistro-loc de popas si eveniment cultural-artistic si gastronomic”, o carte imbracata in piele, pe care scria in fiecare seara numele celor ce i-au trecut pragul si, intr-o coloana speciala, numarul clipelor traite de acestia sub semnul Casei Poarta Schei nr. 4. Contabilitatea fiecarui an nu depasea ca numar de clipe numarul pietrelor de pe strada Poarta Schei si, astfel, Don Viorel Bachide veghea ca aceasta ordine a “stalpului lumii” (care e un drum de 7 kilometri cu fiecare piatra o poveste despre cum sa scapi de raul si brutalitatea din tine) sa nu fie niciodata turburata de o masura prea mare ori prea mica.
