Dupa cat de tare m-au enervat prima data niste chelneri de la “cantina” din Povernei, tare mult as fi vrut sa umplu cateva pagini numai cu grozavii despre Nicolai si despre afacerea lui. Din pacate pentru orgoliul meu, trebuie sa scriu acum ca acesta e cel mai bun restaurant la care si eu si cunoscutii mei am mancat in Bucuresti in ultima vreme, chiar si asa, cu chelneri care reusesc sa-ti strice tot cheful numai cand ii vezi apropiindu-se.

Asadar, i-am cautat cu lumanarea toate cusururile si iata ce am gasit:

– Pubelele cu gunoi (stiu ca e pleonasm, dar am subliniat ca sa-mi vars nervii) ale blocului vecin sunt la jumatate de metru de mesele de pe terasa lui Nicolai. Nicolai  nu a socotit necesar sa le separe printr-un gard opac. Nicolai a pus doar un gratar de lemn si niste plante in jurul lor.

– Intr-un decor bine facut, destul de elegant si de unitar, pe Nicolai l-a lovit inspiratia intr-o zi si a pus pe pereti niste lucrari neopop care mi s-au parut atat de urate si de nepotrivite incat eram sigur ca il voi prinde cu asta. Dupa o vreme le-a scos (a mai ramas doar una, silueta albastra din poza) si le-a inlocuit cu niste lucrari de pop art (mai multe obiecte si tablouri in tehnici mixte, fotografie, print, colaj si pictura) destul de figurative, colorate si decorative, adica exact pe gustul meu. Intre timp, mi s-a pus in vedere ca daca imi plac lucrarile figurative, colorate si decorative, mai bine sa nu scriu despre asta in public, pentru ca ma fac de ras. Mai mult, am aflat mai apoi si ca lucrarile acelea par sa provina dintr-o galerie pariziana in care expun artisti faimosi, care au putut demonstra cu succes ca un capac de bere lipit pe un plexiglas poate fi vandut cu cateva zeci de mii de Euro. Asa ca daca nu-mi plac siluetele albastre, inseamna ca eu am o problema serioasa de rezolvat, nu Nicolai.

– Trei lucruri nu prea mi-au placut din ce am mancat la Nicolai: cateva bucatele de conopida dintr-o supa, care mi s-au parut mai crude decat era cazul; o supa de dovleac din care nu am putut manca nici macar o lingura intreaga (si pe care am mai si platit 50 de lei) si un orez destul de crud si el (al dente? Nu era specificat in meniu, ca nu l-as mai fi luat) cu parmezan invechit. Fiindca mai auzisem eu cate ceva despre ce se considera bun si ce nu la Paris, data urmatoare l-am luat pe un prieten al meu francez, mare cunoscator in ale gastronomiei platite cu bani multi, care a trecut prin toate restaurantele mari ale lumii (e milionar, de aceea) si i-am dat sa manace supa de dovleac si pe cea cu conopida. Lui i s-au parut delicioase amandoua, asa ca ramane ca el. Probabil ca si orezul i s-ar fi parut la fel de bun, deci nici acest cusur nu se mai pune la socoteala.

Prin urmare, daca Nicolai se hotaraste sa acopere si tomberoanele intr-o zi, o sa-l puna chiar intr-o situatie dificila pe orgoliosul si vesnicul nemultumit din mine…

Cantina a fost deschisa de putin timp de doi asociati, un roman si un francez. Nicolai (cel din poza, cu palarie), care conduce direct afacerea, e un maramuresean care a stat mai mult de 10 ani in Franta, lucrand pe la diverse restaurante. Laurent Strouk e un artist francez care are o galerie de arta contemporana la Paris si a carui prietena romanca, prietena cu prietena lui Nicolai, l-a convins ca e bine sa faca o astfel de investitie la Bucuresti. Laurent a crezut-o si a platit un bucatar francez care stie despre ce e vorba, ca sa vina in Romania si sa stea aici macar un an. Acum sunt mandri cu totii de ce a iesit si spera sa-si recupereze repede investitia.

Se pare ca Laurent si Nicolai au fost in bani, pentru ca au inchiriat sau cumparat parterul unui bloc nou, din acelea scumpe, din centrul frumos al Bucurestiului, pe Povernei. si l-au amenajat foarte bine, cu materiale si mobilier de cea mai buna calitate. Mesele sunt destul de departate unele de altele, fara fete de masa, scaunele comode, canapele pe unde se poate. Gurile rele spun ca Nicolai nu ar avea autorizatie pentru cantina lui, dar cine are chiar toate autorizatiile in Bucuresti?

Meniul de haute gastronomie al cantinei e scris pe o singura coala de hartie, si mai ramane si loc… E impartit pe antreuri, supe, paste si orez, peste, carne si desert. Cateva din fiecare, incat sa-i poti crede pe cuvant. Evident, trufele si foie gras-ul sunt la ele acasa, le gasesti si in supa, in orez si in sosuri, in ulei si in garniturile cu cartofi. La Nicolai mananci Carpaccio de dovlecel cu vinaigrette cu trufe, Sparanghel verde cu ou romanesc (sic!) si cu sos verde, o reteta originala de Foie gras cu niste straturi de paine dulce si ghimbir, cu sos de vin solid (jeleu) sau de ceapa alaturi, Gustare de ton rosu, Ou cu trufe si ciuperci, Supe de dovleac (aici amintiti-va ca nu sunteti francezi!), de mazare cu menta sau de rosii, busuioc, gaspacho de castraveti si ulei de masline, Cod, Biban de mare si Saint Jacques, Risotto cu trufe, carne de vita, vitel, miel si rata (Tartita prajita de carne de manzat, File de ratusca cu mirodenii, Coapsa de rata zaharisita etc.) – toate cu garnituri dintre cele mai fine -, branzeturi si deserturi tipice: Moelleux, Dantela de clatite, Mille Feuilles, Tarte, Creme brulee, Frigarui de fructe. Si toate sunt chiar ceea ce par a fi, adica cele mai bune din Bucuresti, dupa cunostinta mea.

M-am dus de vreo sapte ori la Nicolai in ultimele luni. Nu mai descriu ce am mancat. Toate au fost bune, foarte bune sau excelente, nu am gasit vreun fel despre care sa pot spune ca e banal. Si prietenul meu  francez, cunoscator si bogat a zis la fel, ca e cel mai bun restaurant din Bucuresti in acest moment, mai bun decat Aqua sau decat altele cu pretentii mari la care am fost tot impreuna. Inca nu am ajuns la cel de la Continental ca sa-l includ si pe el in comparatie, insa promit sa ma duc in curand, sunt foarte curios. Si mai astept cu multa nerabdare sa-si deschida si Adrian Nastase restaurantul sau din Herastrau (bonton), luna aceasta, se pare. L-a convins pe David Contant sa lucreze pentru el.

Prima amintire de la cantina lui Nicolai e legata de un chelner caraghios si arogant, care ne-a indispus teribil. L-am vazut si peste cateva zile si apoi in saptamanile urmatoare, si socul parca s-a mai atenuat. Ori si-a consumat repede doza de ridicol, ori am mai imbatranit eu cu o luna si am devenit mai tolerant, ori am revenit la sentimente mai bune dupa ce prietena lui Laurent a schimbat lucrarile de pe pereti, sau sunt mai subiectiv acum, dupa ce am gustat din mancarurile lor delicioase.

Cred ca sunt vreo patru chelneri acolo. Doi dintre ei sunt membri marcanti ai marii si bine cunoscutei “Asociatii a chelnerilor romani pe care ii doresti sa stea cat mai departe de tine”, care considera clientii un rau nu neaparat necesar: blazati, sictiriti, mereu pe ganduri si preocupati de detalii misterioase, din care niciunul legat de prezenta ta acolo. Al treilea nu ne-a enervat, iar al patrulea ni s-a parut chiar simpatic, mai ales cand alerga tot timpul intr-un suflet la bucatarie ca sa gaseasca raspunsul la oricare intrebare pe cere i-o puneam, legata de ce urma sa ne dea de mancare. Nu voiam sa-l pun in incurcatura, dimpotriva, ma gandeam doar sa notez cate ceva pentru articolul meu, insa am renuntat, dupa cum s-a si vazut.

Preturile sunt rezonabile pentru o mancare pe care nu o mai poti gasi cu usurinta in alta parte in Bucuresti, chiar daca portiile sunt ca la francezi, adica mai mititele: intre 30 si 50 de lei la aperitive, 20 – 30 de lei supele (vad ca au scazut de la 50, cat erau mai inainte), 25 de lei spaghetele si 100 risotto cu trufe, intre 50 si 80 pestele si 60 spre 95 carnea, iar deserturile intre 20 si 30 de lei. Pentru o masa buna in doi trebuie sa treci pe la bancomat inainte si sa scoti 4 – 500 de lei, ba chiar mai mult daca vrei sa impresionezi pe cineva cu niste vinuri scumpe. Insa merita, fara indoiala!

Daca Nicolai, Laurent si cele doua prietene ale lor (care sunt si prietene intre ele) isi vor lua inima in dinti si vor suna la Michelin, sunt sigur ca dupa cei cativa ani de evaluare vom vedea prima stea si in partea aceasta de lume. Eu m-as bucura, pentru ca Nicolai e mult mai simpatic decat chelnerii lui.