Fata de alte capitale sau fata de alte orase mari ale lumii, in Bucuresti sunt relativ putine localuri boeme, dar boeme in adevaratul sens al cuvantului, fie ca e vorba despre boema literara, despre cea studenteasca, politico-revolutionara, artistica, stiintifica, (de business – oare exista asa ceva?) sau de cate alte feluri o mai fi boema aceasta. Si fie ca e vorba despre restaurante, despre cafenele, carciumi sau orice alt fel de loc de adunare laolalta si de pierzanie.

Si nici multe ocazii ca eu sa le descopar pe cele existente nu prea am. Cei care ma invita la masa ma duc mai degraba in locuri scumpe si sclifosite, intelectual am fost, insa de cand sunt om de business s-a dus si asta, tanar nu mai sunt, ca sa ma lipesc de vreo gasca, pe Internet si pe retelele sociale nu ma joc, ca sa mai aflu si eu ce si cum, suflet de copil si de aventurier nu am, ca sa pornesc eu de nebun prin oras si prin cartiere ca sa descopar necunoscutele… asa ca nu-mi ramane decat intamplarea ca un eventual companion in acest demers explorator.

Care intamplare m-a facut sa trec pe langa o casa de pe Praporgescu, in fata careia nu m-as fi oprit daca nu avea portile deschise si daca nu as fi vazut niste oameni stand la mese. Si asta pentru ca nu mi-as fi dat seama, din mersul scuterului, ca acolo e un restaurant. Cum mi-era foame, si chiar cautam un loc cu mancare, am intrat.

Casa e mica si lunga, fara etaj, in cunoscutul stil “vagon”, inghesuita printre alte case vechi din bucata aceea cu inca multa poezie a vechiului Bucuresti. Are cateva camere vopsite in culori tipatoare, cu tot felul de lucruri in dezordine in ele, poate si pentru ca toata lumea sta afara vara, in curtea ingusta si pavata si acoperita in intregime de vita de vie cu struguri copti. In spate sunt tot felul de magazii mici si de cotloane destul de darapanate, iar undeva deasupra, intr-un loc la care ajungi pe o scara foarte ingusta, e o camaruta foarte mica ce ar putea sa fie adapostul unui student sarac. E cea din poze, care are si terasa la fel de mica in fata, pe care sunt doua scaune. Nu stiu care e folosinta acelei camere in localul respectiv, daca chiar sta cineva acolo, daca e doar un loc de odihna pentru angajatii restaurantului, pentru clienti sau pentru oricine, daca dezordinea si mizeria din ea sunt “originale” sau sunt regizate, pe post de decor… Oricum, atrage privirile si unii urca sa o vada, si chiar sa-i faca poze. Sigur, oamenii mai delicati si cu oroare de praf si de microbi ies reped ede acolo, poate chiar din local, pentru ca da, asa e, nu e cel mai curat loc din Bucuresti, nici pe departe… Insa pe multi nu-i deranjeaza asta. Ba dimpotriva, as putea spune, unora sunt sigur ca li se pare chiar “cool”.

Mie mi-a placut la Lente – pentru ca asa se cheama locul. Nu ma sperie microbii, pot sa stau si sa mananc in orice conditii. Cat am fost elev la liceul de la oras, am stat intr-o camaruta mai mica decat cea de sus, de la Lente. Doar ca o tineam ceva mai curata. Si de mancat mancam pe unde apucam, si in locuri pe langa care Lente ar fi parut o farmacie intr-o casa veche…

Mancarea de la Lente nu e “boema”, nu e ce te-ai putea astepta sa gasesti intr-un astfel de loc. E destul de “cuminte”, cu felurile pe care le gasesti mai peste tot in oras: bruschette (va intra in viitorul DOOM, sunt convins!), tartar de somon, salate, sandviciuri, supe (ei spun ca au una cum alta nu mai e in oras), pui si vita cu nume sofisticate si pretentioase, insa cu retete destul de banale, paste, deserturi… Nu e vreun nemaivazut sau vreun rasfat gastronomic la Lente, insa mancarea e destul de buna, mult mai buna decat la multe restaurante cu infinit mai multe pretentii, mai curate si cu fete de masa impecabil apretate. Asa ca, din acest punct de vedere, puteti merge linistit la Lente, sigur veti gasi cateva mancaruri care sa va faca chiar placere. Preturile sunt rezonabile. Eu am mancat bine cu 100 de lei si am baut si mai multe pahare cu vin.

Clienti sunt destui la Lente, dupa cum am mai spus, si cei mai multi par sa fie obisnuiti ai locului, caci vorbeau familiar intre ei si cu chelneritele. Pareau oameni negrabiti, pregatiti sa stea ore bune acolo, si nu putini jucau una-alta, carti sau niste jocuri pe care nu-mi aduc aminte sa le mai fi vazut vreodata. Si ca tot veni vorba de chelnerite, eu am dat peste una adorabila…

Am inteles ca au si o librarie la Lente, care se cheama “Libraria Jumatatea Plina”, insa eu nu am vazut-o, poate o deschid doar iarna, cand oamenii sunt mai aplecati catre cele intelectuale si spirituale.

Asadar, Lente nu e pentru sclifositi si simandicosi, pentru ipohondri si pentru obsedatii de igiena. Nici pentru cunoscatorii si doritorii de mancare fina nu e. Si nici pentru oamenii de afaceri grabiti. Daca va ganditi sa va duceti cu masina cea mai scumpa pe care o aveti in garaj, o sa gasiti sigur loc de parcare. De cate ori am fost eu la Lente, locurile de parcare din fata erau goale, insa stativul pentru biciclete era plin.