Acum vreo doi ani mi-au dat un peste stricat la restaurantul acesta. Nu m-a afectat prea tare pentru ca, aproape toata viata mea mancand departe de casa (mai intai la cantina, apoi pe la restaurante), am vazut multe si mi s-au intamplat si lucruri mult mai rele. Nu m-a mirat prea tare nici ca ospatarul a pierdut un moment prielnic sa-si ceara scuze. M-am enervat, insa, cand am vazut ca pe nota de plata pestele cu pricina era bine-mersi! Evident, i-am spus sa mi-l scoata de pe nota, propunere pe care ospatarul a primit-o cu o impotrivire ferma, care nu lasa loc niciunui dubiu. Cand m-a vazut atat de hotarat sa nu platesc, a incercat sa ma convinga aruncand in lupta argumentatia rationala: “Pai, ati mancat, deja, din el!” “Sigur ca am mancat, altfel cum mi-as fi dat seama ca era stricat?” “Da, dar ati mancat aproape jumatate din el!” – imi zice triumfator, sigur de victorie. Adevarul e ca am luat vreo doua inghitituri, pana sa ma dumiresc, a gustat si vecinul meu de masa, ca sa imi risipeasca orice urma de indoiala. Intr-adevar, aceste 2+1 inghitituri aproape au injumatatit pestele. Nu i-am cerut, totusi, sa constate ca ultimul dumicat era deja scuipat, pe marginea farfuriei. Ne-am mai contrazis o vreme asupra numarului de inghitituri necesare ca sa-ti dai seama ca ceva nu e in regula dupa care, eu ramanand darz pe pozitie, a incercat sa ma ia pe “coarda sensibila”: “Ce o sa ma fac acum, pentru ca va trebui sa platesc eu, din buzunarul meu, pestele asta?” “?!?” “Da, sefu’ ma va obliga sa-l platesc daca s-a mancat din el.” Se vedea de la o posta ca minte… Toata discutia a durat aproape jumatate de ora, in mijlocul restaurantului, sub privirile curioase ale celorlalti clienti. Nu am platit pana la urma si mi-am zis sa nu mai calc pe acolo vreodata.
Acum cateva saptamani m-am hotarat sa revin, mai ales ca e cel mai apropiat restaurant de biroul meu (dupa ce Luna Rosa a dat un faliment absolut previzibil). Multa vreme am tinut minte fata acelui chelner, insa am uitat-o la un moment dat, asa ca nu mai stiu daca era printre cei cu care m-am reintalnit acum. Cred, totusi, ca da, pentru ca aproape toti par sa aiba meseria asta inca de pe vremurile celelalte.
Primul moment de tensiune de dupa revenirea mea s-a risipit, mai ales ca am fost preluat de o chelnerita destul de dezinvolta si placuta. Am sters cu buretele intamplarea trecuta si am decis (unilateral) sa ma impac cu acest restaurant in care imi face, totusi, destula placere sa vin. Casa e frumoasa, “cu poezie”, bine intretinuta si curata. Are holuri largi, cu canapele mari de piele, loc destul pentru garderoba, parchet “de pe vremuri”. Cel mai mult imi place ca mesele de lemn, gen bistrou, nu sunt inghesuite si au mereu flori proaspete pe ele. Mi-a placut si ca nu am vazut niciunul din logo-urile vreunei firme de tigari sau de bauturi in raza mea vizuala. Scaunele sunt cam incomode dupa gustul meu (unghi drept, fara cotiere), insa se incadreaza destul de bine in atmosfera. Ferestrele sunt mari si e multa lumina in timpul zilei, foarte placuta. Peretii sunt curati, vopsiti in galben, reconfortant. Mai are multe tablouri in ulei, viu colorate si vesele, imi face placere de fiecare data sa descopar cate unul nou. Sunt clienti destui la pranz (numai atunci merg eu acolo) si toti mi s-au parut civilizati pana acum. Si chelneri sunt suficienti si rapizi, nu am asteptat niciodata prea mult si nici nu mi-au atras atentia cu ceva neplacut.
Nu-l cunosc pe patron insa imi imaginez ca e batran, ca a facut asta toata viata si ca sta mult in restaurant, indreptand fiecare furculita care nu e perfect aliniata si punand el insusi florile pe masa. Cred ca vine din Bihor, pentru ca vad mereu un Mercedes cu numar BH – ceva – EDY in fata. O fi fiul sau fiica patronului… Ti se spulbera orice indoiala asupra dedicatiei cu care isi face meseria cand vezi meniul foarte lung si plin cu poze de care, sunt sigur, e foarte mandru. Aproape toata mancarea e romaneasca traditionala, insa intr-un inedit stil “fusion”, daca pot sa-i spun asa, deoarece are multe combinatii neasteptate (de exemplu, sarmalute invelite in fasii subtiri de sunca). Portiile sunt mari si, spre deosebire de multe restaurante care iti dau o bucata de carne pe o farfurie goala, aici cred ca poti numara cel putin vreo douazeci de ingrediente diferite in fiecare fel de mancare. Prin urmare, esti in mare dificultate daca te intreaba cineva ce ai mancat la Casa Ardeleneasca. Cel putin pe mine ma impresioneaza de fiecare data aceasta atmosfera de roman, incat privesc cu ingaduinta (ba, uneori, chiar cu nostalgie) focul de plastic (cu bec si cu umbre!) din semineul monumental din mijlocul restaurantului si evit sa pronunt numele complet, asa cum apare in prezentari. Grija pentru detalii se vede bine si pe site-l lor de Internet. Merita sa-l vizitati. Preturile sunt chiar mici, dupa parerea mea, poti manca bine si destul de mult cu 50 de lei. Sper ca impacarea asta a mea cu ei sa fie de lunga durata, e buna si pentru bugetul firmei (platesc cu cardul de firma, cer bon fiscal…)
