Prima data cand am intrat acolo am crezut ca am gresit usa si ca am nimerit in casa vreunuia dintre cei ai carui foarte-multi-copii se jucau in pielea goala la cativa metri mai in spate, in nisipul si praful din curte. Am nimerit din prima, totusi! Chiar in fata usii atarnau doua carpe negre, din tavan pana la podea, menite sa acopere ceva, probabil, insa eu nu mi-am dat seama nici pana in ziua de azi ce. Am inanintat cu inima stransa pe cel mai gros cu putinta covoras de baie (sau de dormitor), flausat, cu aspect de blanita, din acelea care se umplu instantaneu de praf si de scame si cand stau bine inchise si intr-un budoar, daramite cand sunt puse in mijlocul Bucurestiului, printre santiere… Tot negru, si el. In dreapta, privirea imi e atrasa ca un magnet de un perete negru, cu perdele negre si cu draperii negre. In stanga am vazut primii pereti albi, pe care contrastau violent usile negre ale toaletelor, aparent cu rol decorativ. Ca sa nu existe niciun dubiu, Mr. Dupre a pus pe ele cele mai mari siluete de indicator de WC pe care le-am vazut eu vreodata, cam de jumatate de metru inaltime, nichelate si lucioase, de s-ar putea vedea pana dincolo de latul bulevard, de la “coloane”. Dupa “insulita” cu covorasul de budoar de la intrare se deschide perspectiva unei solide podele de ciment, pe toata intinderea restaurantului, acoperita cu vopsea pentru hale, parca verde cenusiu. Pe vreo doi sau trei pereti sunt niste siluete in fotografii semitransparente pe folii imense de plastic gaurite, ca sa mareasca efectul de pixelizare. Un fel de neopop art, probabil. Insa adevaratele « efecte speciale » vin chiar din fata: o puternica lumina fluorescenta roz (sau violet?) de la neoane puse sub o tejghea care se intinde de la un capat la altul al salii. “Compozitia” e completata de mult rosu, inclusiv pe un perete intreg. Pe margini sunt banchete negre, mesele negru lucios cu fete de masa (traverse) tot negre iar scaunele de tip fotolii patrate cu spatar foarte jos sunt cate unul rosu si unul negru. Tejgheaua despre care am vorbit e, de fapt, o adevarata baricada de beton, care imparte spatiul acela lung si ingust in doua spatii la fel de lungi, insa de doua ori si mai inguste. In unul stam noi, clientii. In celalalt sta barmanul cu ale lui. Mai e un loc cu o destinatie oarecum incerta, care nu poate fi dedusa cu usurinta din gramada de lucruri imprastiate acolo, dupa care vine bucataria “open space” in care il vedem pe dl. Dupre in persoana cum trebaluieste de zor. De ce a ales dl Dupre sa puna marile lui congelatoare, inalte pana in tavan, taman in mijlocul restaurantului, chiar in dreptul usii, si el sa trebaluiasca intr-o margine, e o mare necunoscuta si pentru mine si pentru cei cu care am fost acolo. Dar cine poate sa patrunda cu usurinta logica de amenajari interioare a lui Mr. Dupre? Mereu am vazut mai mult clienti francezi, probabil de la ambasada lor de peste drum. Televizorul e pus si el pe TF1.
Ma numar printre cei care sunt convinsi ca bucataria franceza e cea mai sofisticata si cea mai buna din lume, atat cea “Haut Gastronomie” cat si – mai ales – “la Cuisine du Terroir”. Prin urmare, cei care ma cunosc mi-au atras atentia de indata asupra acestui restaurant, avand grija sa sublinieze ca e “printre cele mai bune restaurante frantuzesti din Bucuresti, cu un bucatar francez autentic etc.” Si asta spus nu de catre romani, ci de catre francezi pur-sange. Asa ca, dupa ce m-am dezmeticit putin de asaltul stimulilor vizuali, am incercat sa ma concentrez doar pe deliciile sugerate de mentorii mei culinari. Meniul fix e foarte sumar: cateva salate si antreuri, cateva feluri de principale – numai din carne si obligatoriu insotite de cartofi prajiti si da salata Coleslaw – si, evident, deserturile cu creme brulee, ile flotante si spuma frantuzeasca de ciocolata. Meniul zilei – cel de pe tablita scrisa cu creta – e cel tipic oricarui bistrot frantuzesc: quiche, bineinteles, cap de vitel, supa de ceapa, tartare. Cand am fost acolo ultima data am luat o gustare de somon la inceput, apoi o/ un andouillette – adica un carnat facut din stomac si mate de porc pe care putini nefrancezi il pot manca fara o strangere de inima -, un ciolan de miel, poetic numit « souris d’agneau », si boeuf aux carottes. Am luat si un vin la pahar, pe care Cristi l-a gasit surprinzator de bun, si asta nu e putin lucru, dat fiind ca el e un mare gurmand si un bun cunoscator al vinurilor, inclusiv al celor la pahar, de tip « al casei ». Toate au fost bune, exact asa cum eram obisnuiti cu ele din Franta si de la regretatul Bistrot Francais al lui Alain Kremeur, de la Institutul Francez de pe bulevardul Dacia. Sosurile nu puteau fi decat foarte bune, si aici se vede ca francezul-bucatar stie despre ce e vorba. Si a doua paine a fost buna; era fierbinte si nu conteaza daca a fost incalzita in cuptor sau daca a facut-o el in urma cu putin timp, atata vreme cat noi nu ne-am putut da seama. De prima paine (prajita, pentru somon) nu ne-am atins, parea luata de la supermarket. Ca desert am luat moelleux aux chocolats, o prajiturica din ceva biscuiti si ciocolata, cu inghetate de vanilie si cacao alaturi, foarte bune si ele. La sfarsit am primit nelipsitele macarons (un fel de bezele colorate) – astea pe banii lor, fireste, asa cum se face in restaurantele frantuzesti.
Ne-au adus totul surprinzator de repede, nu am asteptat la niciun fel mai mult de 10 minute. Credeam ca o sa ma indispuna din nou chelnerita lor, asa cum a facut de fiecare data cand m-am dus acolo. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea de data asta, insa a fost aproape de nerecunoscut. Se vedea ca face eforturi mari sa para prietenoasa si dezinvolta, asa cum sunt toate « omoloagele » ei din Provence sau din Bretagne, si am apreciat foarte tare rezultatele stradaniilor ei. I-a iesit foarte bine si numai niste « ochi » formati de batrani head-hunteri (cum eram noi) ar fi putut gasi niscaiva cusururi marunte, nerelevante pentru a fi puse intr-o astfel de povestire.
Preturile i-au surprins pe mai multi dintre cei care au fost acolo. Sunt la fel ca in Franta, daca nu chiar mai mari pe alocuri. Nu am vazut niciun fel principal mai ieftin de 45 lei (adica vreo 11 €), cu o medie pe la 60 de lei. Poate ca nu mi s-ar fi parut mult 54 de lei pentru un carnacior de vreo 15 cm cu sos de mustar daca monsieur Dupre m-ar fi facut sa visez timp de un ceas ca sunt la Paris sau in inima Provence-ului. Insa decorurile din jur ma trezeau tot timpul la realitate asa ca mi s-a parut cam scump sa dau 180 de lei pe o gustare, doua feluri principale, un desert, un pahar cu vin si unul cu apa, si fara cafea…
De ce si-a scris monsieur Dupre pe geamlac, la strada, mare, tipator si in toate culorile: « Ici et la – Cafe – Bar – Restaurant », in loc de « bistrot francais » sau ceva asemanator, nu cred ca voi pricepe vreodata. O fi fost tot sugestia arhitectei care i-a facut si interiorul. Daca nu ma trimiteau acolo niste oameni care stiu ce e aia mancare buna nu as fi intrat in veci, trecand pe strada si vazand « reclama » absurda a dlui Dupre. Dupa cum, sunt convins, fac aproape toti care trec pe langa restaurantul lui. Cum sa-ti inchipui ce se poate manca inauntru vazand ce e pe geamurile alea si aruncand instinctiv o privire in interior? Misterios personaj, Mr. Dupre…
PS: am auzit ca la cateva zile de la aparitia acestui articol Mr. Dupre a schimbat geamul-vitrina care dadea spre Piata Romana. Sper din tot sufletul sa-i fi facut un serviciu, totusi.
