Inauntru am gasit o atmosfera surprinzator de animata, cu multi clienti care pareau sa manance mai mult de foame decat de placere. La Iancu e frumos amenajat, in stil retro, numai cu lemn si cu foarte multe decoruri de bronz si de alama, destul de potrivite in context si care fac localul foarte primitor si cald. Mesele sunt mari, scaunele confortabile, totul pare destul de curat, asa ca, din acest punct de vedere, La Iancu e un restaurant cu o imagine si o identitate bine conturate si realizate.
Meniul domnului Iancu e lung, dar lung… Noi am numarat 165 de feluri, cele mai multe din bucataria romaneasca, insa si cu multe paste si pizza. Aceasta din urma, in special (adica pizza) pare sa fie foarte apreciata si cei cativa clienti din jur pe care i-am intrebat cum li se pare mancarea La Iancu au raspuns in cor ca pizza e cea mai buna. De altfel, domnul Iancu face si livrari la domiciliu, cu pizza, in primul rand, insa si cu multe dintre celelalte feluri.
Noi nu ne-am putut abtine sa nu comandam o “gustare calda”, asa ca ne-am pomenit in fata cu o gramada mare de carne. Ca la mai toate restaurantele bucurestene, nici La Iancu nu prea gasesti altceva in afara de carne. Sigur, sunt si pastele si pizza despre care tocmai am vorbit, insa si acestea apar des in meniurile restaurantelor tot pentru ca sunt usor de facut.
Totusi, “gustarea calda” de La Iancu a fost ceva mai buna decat “omoloagele” din majoritatea restaurantelor “cu specific romanesc” din Bucuresti. Si asta a fost o surpriza, pentru ca am mai fost pe la restaurante dimprejurul Bucurestiului si nu era nicio diferenta…
Cartofii au fost foarte buni, se vedea ca erau facuti atunci si nu erau cumparati curatati si taiati direct de la supermarket, doar cat sa fie trecuti prin tigaie. Micii au fost si ei destul de buni, la fel si ficatul de pasare. Cred ca a fost pentru prima data in ultimele luni cand a ajuns la mine in farfurie un ficat moale si placut la gust. Carnea de porc a fost si ea rezonabila, cea de pui asa si asa, cea de vita a fost proasta rau iar carnaciorii au fost oribili, din aceia de la supermarket plini cu grasime, cu restauri si cu orice mizerie, numai cu carne nu. Si chiflele au fost foarte proaste, pur si simplu nu am putut sa ne atingem de ele. Erau si vechi si proaste la gust.
La Iancu din Otopeni preturile sunt cu putin mai mici decat cele de la restaurantele similare din Bucuresti, insa nu cu mult. Serviciul e mecanic, impersonal, agitat si obosit, de o politete goala, de lemn, fara niciun continut. Asadar, La Iancu e un restaurant pentru localnicii comunei, mai ales ca alternativa nu e atat de competitiva incat sa merite un drum pana acolo si o traversare aventuroasa a celebrei sosele. Cat despre celelalte restaurante din Otopeni, mj-e greu sa cred ca se pot masura cu La Iancu, chiar asa pe jumatate cum sunt facute lucrurile aici. Insa pentru un bucurestean nu e nicio “afacere” sa se opreasca din drum in mod expres ca sa manance acolo si, cu atat mai putin, sa faca un drum lung special pentru ceva ce gaseste si in centrul orasului.
