Profitând însă de zilele libere şi de disponibilitatea mea de deplasare ceva mai tolerantă în perioada asta, iată că ne hotărâm să străbatem cei aproximativ 20 de km, într-o geroasă zi de început de ianuarie!
La Nuci este pus chiar în drum (şoseaua Bucureşti – Urziceni), aşa că nu ai cum să o ratezi, şi avantajul de a fi în afara localităţii este o parcare pentru care multe locaţii bucureştene cu pretenţii ar face si ilegalitati. Nu am putut să-mi dau seama bine cam cum arată curtea, deşi pare destul de generoasă, pentru că era acoperită de zăpadă, dar m-a surprins în mod plăcut faptul că aveau amenajat un loc de joacă pentru copii.
Nu am făcut rezervare pentru că nu ne-am imaginat că a doua zi din an lumea merge la restaurant într-o proporţie copleşitoare şi asta a fost o greşeală pentru că am fost nevoiţi să aşteptăm eliberarea unei mese preţ de câteva minute – e drept, nu deranjant de multe. Nu am fost conduşi la masă, iar chelenerii, nu foarte amabili de altfel, în timp ce aranjau o masă pentru mai multe persoane, ne-au aruncat un “mergeţi la broscuţe”, indicându-se, dintr-o mişcare sugestivă a capului, zona cu pricina. Personal mă gândeam la un decor, la un separeu, dar nu, chiar era vorba despre un acvariu cu 4 – 5 broaşte destul de mari, lângă care mai era unul cu peşti.
La Nuci avea încă ornamentele de Crăciun şi de Revelion, ceea ce nu m-a deranjat neapărat, din contră, păstrau un aer festiv şi jovial. Ce m-a deranjat, însă, a fost separarea formală între zonele de fumători – nefumători, atâta timp cât vorbim de un singur spaţiu deschis. Şi poate asta ar fi fost mai puţin grav, dacă nu aş fi aflat că toaleta este în curte! Mi s-a părut nepotrivit, mai ales pentru o zi geroasă şi mai ales că aleile nu erau tocmai curăţate! Poate ca pe timpul verii, atunci când terasa îmi imaginez că este plină, este rentabil, dar totuşi… Asta mi-a creat senzaţia de provincie, de prea ca la ţară.
Dar să vedem meniul: teoretic, cred că La Nuci se vrea un meniu specific românesc – multă carne, mult porc, cârnaţi, mici, adică platouri doldora de proteină animală. Mult ulei, multe grăsimi, multă prăjeală – deci, nu este recomandat celor cu stil de viaţă sănătos. Pe ici, pe colo, câte un preparat grecesc sau asiatic, aruncat aşa cam din pod.
Ciorba de burtă înţeleg că a fost minunată şi că oamenii ăştia nu se dezmint niciodată sau cel puţin aşa afirmă companionul meu, care jubila în faţa castronului de ciorbă, pe farfuria căruia trona un ardei iute încârligat. Eu n-am avut puterea să mă apropii de ceva foarte greu, mai ales că veneam după lupte grele cu mese copioase, aşa că am luat un kataif cu brânză. Preparatul bun, cumva peste aşteptări, relativ gustos şi chiar fin ca pretenţii gustative, dar servit într-o ulcică ciobită şi reîncălzit la microunde, ceea ce m-a făcut să renunţ la jumătate din porţie. Am luat şi o bucăţică din micii care asezonau platoul casei şi erau bine făcuţi, în sensul nu prea prăjiţi, tocmai mustind a grătar. La desert m-am aruncat la papanaşi, pentru că sunt destul de pretenţioasă şi nu am găsit multe locuri în care să fie cu adevărat bine făcuţi. Papanşii de aici mi s-au părut mai mici la gramaj, fără moţ, dar abundentă smântâna şi dulceaţa de fructe de pădure. Coca bine prăjită şi cu urme de brânză prin ea. Pizza, în schimb, nesemnificativă, aşa că nu vă recomand.
Surpriza însă a fost muzica. La un moment dat ne trezim cu doi muzicanţi, unul la orgă, celălalt la saxofon. Iniţial m-au apucat toate îngrijorările, pentru că nişte manele ar fi fost deja prea mult pentru mine, mai ales că locaţia era populată de diverse categorii de oamenii, că doar eram în “afumaţi”… Ei bine, tipul de la saxofon ne-a răsfăţat cu melodii lente şi dragi, iar asta a spălt multe dintre păcate şi poate pentru că îmi pierdusem speranţa.
In concluzie, mâncarea este acceptabilă şi ciorba de burtă rămâne preparatul lor de top, dar nu ştiu dacă pentru un bucurestean merită drumul până La Nuci…
