La putin timp dupa Revolutie, un fotbalist celebru si un sarb a deschis Aquarium, un restaurant cu putin cunoscuta pe atunci bucatarie italiana. O buna bucata de vreme a ridicat pretentii la lista scurta a restaurantelor bune din Bucuresti. Nici nu a fost prea greu acum aproape 20 de ani, cand printre “vedetele” gastronomiei bucurestene gaseai nume ca Marul de Aur, Trocadero, Opera, Doi Cocosi sau Caru cu Bere (versiunea Ceausescu). Multe s-au schimbat de atunci, insa nu cred ca fotbalistul si sarbul au bagat de seama.
Aquarium e aproape de Piata Gemeni (Galati), intr-o casa mica, pe o strada cu alte case din alte vremuri. Un functionar corupt (sau poate doar prost) de la Primarie i-a dat proprietarului o autorizatie sa construiasca un fel de hala metalica oribila in prelungirea casei mici, hala care a fost extinsa apoi cu inca una, care pare sa aiba acoperis retractabil.
Odata intrat in hala oribila, decorul devine destul de rezonabil. Cei doi mutanti arhitectonici formeaza un open-space destul mare si de potrivit pentru un restaurant unde – aveam sa-mi dau seama in scurt timp – e foarte important sa vezi tot ce misca si, eventual, sa fii vazut de ceilalti. Desi e mai mult o terasa, settingul e unul de restaurant cu pretentii mari: mese destul de largi cu fete de masa duble, deschise la culoare, pahare mari si tacamuri preasezate etc.
In restaurantele cu pretentii, rostul celei de-a doua fete de masa (mult mai mica si, de obicei, sub forma de traversa) e sa pastreze curata principala fata de masa (cea mare) si fie schimbata doar cea mica dupa fiecare folosire. E mai ieftin si mai rapid asa, si e destul de igienic. La Aquarium, regula pare sa fie ca ambele raman pe masa pana devin insuportabil de murdare sau de sifonate. Celei de la masa la care ne-am asezat noi inca nu-i venise sorocul sa fie schimbata in ziua sau in saptamana respectiva. M-am uitat cu atentie si la mesele din jur: cam la una din trei erau deja folosite si “reciclate”, insa cu tacamurile frumos prearanjate pe ele. Ca sa nu mai existe niciun dubiu, un chelner ne-a facut si o demonstratie “live”: dupa ce s-a ridicat de la masa de langa noi un client care a avut grija sa nu lase urme flagrante pe unde mancat, chelnerul a venit, a luat traversa si a scuturat-o pe jos. Nimic nou pana aici. Insa pe fata de masa principala era cea mai mare si mai urata pata pe care am vazut-o eu intr-un restaurant cu aspiratii: maro inchis, lata de vreo doua palme si cu margini in degrade. Si nu era de la clientul care tocmai plecase, pentru ca nu avea cum sa ajunga direct acolo, fara sa treaca prin traversa. Dupa scuturare a pus-o la loc, a aliniat-o frumos, uitandu-se la ea dintr-o parte, cu un ochi semiinchis, de expert, a netezit fara prea mare succes cu dosul palmei cateva cute, a aranjat tacamurile pe ea si a plecat satisfacut de rezultat. Nu stiu de ce o fi crezut ca doi clienti se uitau perplecsi la el, in tot timpul acesta, fara grai si cu gurile intredeschise. Cat am stat la Aquarium am fost atenti sa tinem painea sau tacamurile tot timpul ridicate sau sprijinite de marginile farfuriilor.
Cateva scaune tapisate aratau cam la fel cu fata aceea de masa. Cand am mers a doua oara, peste cateva zile, am luat noi initiativa si nu ne-am mai lasat condusi. Sub motivul ca nu vrem sa ne traga curentul, am ales noi o masa cu scaune curate si cu o fata de masa exterioara inca nefolosita (se vedea dupa apret). Petele (3 la numar, mici si de o culoare foarte apropiata de cea a fetei de masa) le-am descoperit numai dupa ce am ridicat farfuria.
Tot ca la restaurantele cu pretentii, au chelneri si picoli. Destul de multi fata de numarul de clienti, numai baieti si foarte diferiti intre ei, desi toti pareau “de meserie”. Unii ne-au indispus teribil numai prin prezenta lor, altii prin gesturi si limbaj, altii ne-au fost indiferenti, iar unul ne-a placut foarte mult, o sa-l pun alaturi de Nicoleta de la Capricciosa, de Claudia de la DonCafe, de negriciosul de la Noblesse si de Dana de la Paparazzi pe lista cu cei mai buni chelneri din Bucuresti, cand o s-o fac la sfarsitul anului.
Am auzit ca unii se duc la Aquarium doar ca sa ii vada mai de aproape pe marii jucatori si pe ceilalti oameni importanti din fotbalul romanesc. Am avut si eu onoarea asta de fiecare data cand am fost acolo, ba chiar am putut sa-i ascult vorbind. Si unul cu altul si, mai ales, la telefon. Mai erau si fete frumoase care, dupa felul in care se chinuiau sa stea drepte pe niste tocuri cu inaltimea mai mare decau lungimea fustelor si dupa numarul total de cuvinte din vocabularul lor ne-au permis noua sa facem niste legaturi. Apoi, cativa clienti minoritari cu costum si cravata, respectiv fusta si taior gri. Si unii pe care nu am indraznit sa-i privim mai cu atentie de teama sa nu li se para ca ne uitam urat la ei si sa… Doamne fereste! Chelnerii si fotbalistii erau prieteni, isi spun pe nume. La fel si cu alti cativa clienti, nefotbalisti.
Meniul e in intregime italian si are cam 100 de feluri cu totul. Sunt putine pe care nu le-am vazut (cel putin ca denumire) in celelalte restaurante de la noi, fie ele cu pretentii, fie fara. Au multe feluri de peste si fructe de mare (vreo 18), pe unele putandu-le alege direct dintr-un galantar. Multe paste si orez, evident. Carnea e destul de bine reprezentata, garniturile si deserturile destul de putin. Supe nu au in meniu, desi atunci cand i-am intrebat au spus ca fac, din cand in cand, cate un fel sau doua.
In prima zi am luat niste vinete ca aperitiv, legume pane, creveti, calamari si biban de mare. A doua oara am luat supa de legume, paste cu trufe, din nou calamari (aveam un motiv sa fac asta), vita cu trufe si legume sote. Iau mereu vita si legume fierte (in special sparanghel) ca sa pot compara bucatarii si restaurantele, aici se vede cel mai usor si mai bine diferenta dintre ele pentru ca sunt felurile cel mai greu de facut, adica de ales produsele si de gatit cum trebuie.
A fost o diferenta enorma intre mancarea din cele doua zile, chiar atunci cand era vorba despre acelasi fel. Vinetele au fost destul de bune, insa legumele pane au fost absolut lamentabile. O crusta de pane, pe orice ar fi – legume, carne sau altceva – nu cred ca poate fi altfel decat lamentabila daca e rece, umeda si mustind de ulei. Au ramas toate in farfurie, neatinse. Bibanul a fost normal, ca orice peste proaspat pus pe un gratar si atat tot. Pacat ca un chelner s-a incapatanat sa-l desoseze. Nici nu a reusit si l-a facut sa ajunga si o mica movilita diforma dupa vreun sfert de ceas. La fel au fost si crevetii, nimic deosebit. Calamarii au fost prosti, insa. Sunt convins ca i-au reincalzit. Am baut un pahar de vin destul de bun si o cafea proasta si ne-am sculat inca flamanzi de la masa. Frustrarea a fost si mai mare cand ne-a venit o nota de plata de 355 de lei pentru tot “festinul” acela, desi fuseseram avertizati.
Supa de legume din ziua urmatoare s-a dovedit a fi o adevarata ciorba romaneasca, o treime legume, o treime apa si jumatate ulei. Dar ciorbele romanesti sunt bune, mi-a adus aminte de copilarie. Pastele au fost foarte bune, in parte datorita uleiului de trufe. Aveau si cateva trufe uscate rase pe deasupra, insa acelea au fost o gluma, la fel cum au fost si cele de pe vita. Nici atunci cand le-am rontait goale, separat, ca sa vad mai bine despre ce e vorba, nu am simtit nici cea mai slaba aroma. O mica aschie dintr-o astfel de delicatesa de buna calitate, de zece ori mai mica decat oricare dintre numeroasele felii de “trufe” care erau in farfuria mea, s-ar fi simtit intr-o farfurie intreaga de mancare. Dar n-a fost sa fie… Insa apoi am avut doua surprize de proportii, tinand seama de ce ni se intamplase in ziua precedenta: calamarii (jumatate dintre ei prajiti in ulei, jumatate pe gratar) au fost foarte buni de aceasta data. La fel a fost si sosul de usturoi, insa sosul tartar a fost foarte prost, nici n-am putut sa ne atingem de el. Vita, in schimb, a fost vedeta zilei! Carnea a fost de cea mai buna calitate, si asta e o mare, dar foarte mare raritate in Bucuresti! Daca chelnerul m-ar fi intrebat cum o vreau prajita i-as fi spus, insa nu a facut-o. A luat el initiativa sa o faca “medie”, adica “arsa” dupa standardele frantuzesti din “haute gastronomie” (am exagerat putin, doar pentru exemplificare), insa nu conteaza, a fost excelenta si asa. Sosul de smantana a fost si el destul de bun, iar “trufele”, dupa cum am mai spus, au fost o gluma (pentru care am platit cateva sute de mii de lei in plus, totusi…). Din legumele sote doar conopida a fost buna, facuta exact asa cum trebuie. Broccoli si morcovii nu, erau mult prea fierte, au ramas neatinse. Vinul la pahar a trecut cu brio testul “Cristi”, si asta nu e putin lucru pentru un pretentios ca el.
Preturile sunt mari, chiar si pentru un restaurant cu fete de masa curate. Noi am platit 355 de lei in prima zi, cand am mancat foarte prost, si 266 in ziua urmatoare, cand am mancat bine. Antreurile sunt intre 30 si 50 de lei. Unele salate sar de 70 daca au peste, iar salata Aquarium, cu niste aparent banale salata verde, pui, mozzarella si busuioc e 50 de lei. Pastele sunt intre 30 si 50, pestele cam 70 – 80 in medie, carnea intre 40 (pui) si 70 (vita). Garniturile nu sunt mai ieftine de 20, la fel ca si deserturile (mai mult inghetata si fructe), intre 20 si 30 de lei. Mi se pare foarte mult, cred ca se poate manca la fel pentru jumatate din banii acestia in alte locuri din Bucuresti. E drept, acolo nu vezi ce poti vedea la Aquarium. Atat pe partea barbateasca, cat si pe cea femeiasca. Insa am o banuiala, ca mancarea nu e chiar aceeasi pentru oamenii simpli si pentru “ceilalti”. Data viitoare le voi spune ca sunt un fotbalist celebru, sa vedem daca e vreo diferenta…
