Trattoriile Roma nu ar trebui sa lipseasca din niciun curs de marketing. Sa fii chiar in coasta unui office building cu mare staif, cu peste 1,000 de oameni bine, foarte bine si indecent de bine platiti in el, sa nu mai fie niciun alt restaurant cat de cat frecventabil in jur si totusi sa nu-ti calce niciunul pragul – asta da performanta!
Despre primul lor restaurant, Trattoria Roma de pe Eminescu, s-a vorbit foarte admirativ, cu multi ani in urma, cand iti planificai cu cateva zile inainte ca sa te duci la o mancare italiana. Luati de val de acest noroc, surprinzator chiar si pentru ei, probabil, patronii s-au hotarat sa treaca la actiune si au mai deschis o Roma in Piata Dorobantilor, in locul unui fost restaurant unguresc, si in Cotroceni, unde era Opera (de restaurant vorbesc…) inainte. Adica si-au construit oamenii « un brand ». Foarte bine, pana aici!
Am incercat si eu sa intru odata in cel de pe Eminescu, insa am iesit instantaneu, in clipa urmatoare, cu ochii inlacrimati de fum si cu urechile tiuind de vacarmul unei multimi de masochisti transpirati inghesuiti intr-un spatiu minuscul si fara nicio personalitate. Sper, pentru ei, ca mancarea sa fi fost buna si sa-si fi meritat supliciul. Apoi am fost la Roma din Piata Dorobantilor, de cateva ori, fiind aproape de biroul meu. Acela e, oricum, frecventabil, mai ales vara, cand poti sta pe terasa ca sa admiri cum trec autobuzele pe cunoscuta strada. Cu mancarea, nicio surpriza. Pentru optimisti asta e de bine, pentru pesimisti e invers…
Daca peste celelalte doua Rome mai poti trece cu vederea, Roma de la Opera ar trebui inclus(a) obligatoriu in cursurile de marketing, la lectiile despre cum se fac lucrurile pe dos. Arata lmentabil, mai ales sala de la subsol si terasa. E totul imbacsit, miroase urat, nici foarte curat nu pare. Meniul e imens. Cum au auzit de vreo mancare cu nume italienesc, cum au pus-o acolo. Au si un galantar cu pesti, caracatite si alte astfel de vietati marine, puse pe un pat de gheata – ce-or fi cautand acolo? Ca eu nu pot sa-mi imaginez pe cineva care ar putea lua un chelner de mana si sa-i spuna, aratandu-i cu degetul : « Uite, pe acela vreau sa mi-l faceti! »
La recomandarea expresa a chelnerului am luat o vita cu ciuperci si un pui cu ceva sunca si branza prin el. Sigur, in meniu aveau niste denumiri care ni s-au parut caraghioase dupa ce ne-am lamurit despre ce era vorba. Daca nu ne-ar fi fost foarte foame nu am fi mancat mai mult de primele inghitituri din ele. Nici nu ne-am mai gandit sa luam alt fel sau cate un desert. Nici macar cafeaua nu am mai avut chef s-o bem la Roma; ne-am mutat cu cativa metri mai incolo, la cafeneaua office buildingului, ca sa bem una la sfarsit, totusi.
Serviciul a fost si el pe masura. Dupa prima intalnire cu chelnerul, ne-am uitat suspiciosi unul la altul (eu si invitatul meu): « I-ai facut tu ceva? » « Nu! Dar tu? » « Nici eu! Ciudat… Ce-o fi avut cu noi? » Lamentabil!
Ne-au adus primul fel dupa vreo 40 de minute. Oare ei isi inchipui ca vreunul din corporatistii aceia platiti cu 200 de Euro pe ora, care iti factureaza si minutele in care iti fac niste fotocopii, va veni la pranz acolo? Rareori mi-a fost dat sa vad un asemenea nonsens!
Am platit 88 de lei. Bani, timp si buna-dispozitie pierdute.
