Am lasat sa se scurga aproape neurmarita prima competitie televizata de gatit din Romania, Master Chef. Am asteptat-o cu multa nerabdare si, totusi, dupa prima emisiune, am abandonat-o. Cu totul intimplator, cind ma plimbam cu telecomanda printre posturi, opream citeva minute si pe Pro TV daca se intimpla sa prind ceva din emisiune. Urmaream cu destul interes si placere ce gateau, “montau” si prezentau concurentii, numai ca atunci cind intra in scena juriul, alcatuit din 3 chefi foarte cunoscuti si apreciati din Romania, incet-incet ma parasea buna dispozitie, pentru ca in curind sa devin nervoasa, incepeam eu insami sa fiu critica, dar cu juriul, sfirsind prin a muta pe un alt post cu promisiunea ca nu mai revin la emisiunea asta niciodata. Pina atunci ma gindeam ca cei ce gatesc in mod profesionist, fac din asta o experienta transcedentala, avind parte de senzatii extreme de gusturi, culori, arome, sunete, miscari, considerind gatitul o arta care implinea si satisfacea toate simturile iar pe cei care practicau aceasta frumoasa meserie, niste rasfatati ai soartei. Sa gatesti, sa fii apreciat si sa mai fii si platit pentru asta erau pentru mine niste motive solide pentru care ii invidiam. 
Numai ca imaginea lor pe care am vazut-o in aceasta emisiune, de “tirani” prea putin dispusi sa accepte gusturi, combinatii, vecinatati sau repetari ale unor alimente pe o farfurie, criticile dure, citeodata violente, la adresa unor persoane pasionate, dar nu profesioniste, in domeniul gatitului, m-a facut si pe mine, ca si pe altii, sa critice intens emisiunea, concurentii, juratii, intr-un cuvint tot demersul, altfel laudabil, al PRO TV-ului de a aduce aceasta emisiune si in Romania. Mi s-a parut o adaptare, ca atitea altele, in care participantilor li s-a impus o atitudine anume pe care s-o adopte, dar pe care unii au hiperbolizat-o, devenind mai mult antipatici decit stimati, admirati sau invidiati. Cred ca ar fi fost mult mai simpatic ca in atitudinea lor sa se impleteasca cumva exigenta cu umorul si autoironia, dar se pare ca juratilor romani le-au lipsit ingredientele astea si le-au ramas doar intransigenta si incrincenarea.
Cum era de asteptat, a aparut curind si varianta Antenei 1 pentru segmentul asta de audienta, Top Chef, un show in care concurentii erau, de aceasta data, bucatari profesionisti. Nici asta nu m-a prins mai mult decit precedentul. Atmosfera pe care o vedeam de cite ori incercam sa urmaresc emisiunea era de cimp de lupta, unii fugeau, altii tipau, se rasteau, unii asteptau sa manince, se arunca cu mincare, parca si cu concurenti, era tare obositor. Am decis sa ma uit la finala, totusi, pentru ca ii admiram si-i apreciam inca dinaintea emisiunii pe cei doi finalisti, Nico Lontras si Giovanni Piselli. Nico Lontras e roman si de citiva ani lucreaza in Norvegia. Giovanni Piselli e italian si lucreaza in Romania. Juratii, 3 chefi din peisajul romanesc/bucurestean, Joseph Hadad, Nicolai Tand si Tudor Constantinescu si inca trei ajutoare de jurati carora nu le-am inteles rostul, pentru ca cel putin in finala pe care am vazut-o eu, nu aveau niste pareri proprii prea conturate.
Creatiile celor doi finalisti m-au incintat prin ingeniozitatea cu care au fost, in primul rind, alese pentru finala, dar si prin aspect, prin arajamentele facute pe farfurie, mai putin prin gust pentru ca, din pacate, nu le-am putut gusta. In privinta gustului m-am increzut in ceea ce afirmau toti cei trei jurati, care mi s-au parut destul de obiectivi in ceea ce criticau sau propuneau ca imbunatatiri. Toate criticile pareau pertinente, desi patosul cu care afirmau ca unele combinatii nu se fac NICIODATĂ, imi stateau ca un nod in git. Degustarea de catre chefi a deserturilor celor doi participanti si aprecierile cu privire la acestea s-au lasat cu laude si pentru unul si pentru celalalt. Nu-mi aduc aminte exact cuvintele folosite, dar s-au folosit termeni dintre cei mai elogiosi. Inca putin si se alegea cistigatorul iar emisiunea se termina… Imi era perfect indiferent cine ar fi cistigat, imi placea ce facusera si unul si celalalt. O mica critica cu privire la timpul de maturare al macaron-ului plasat pe farfurie de unul dintre concurenti, Nico Lontras, a avut, insa, puterea sa se transforme in citeva secunde intr-o acuza de greseala inadmisibila, de neiertat si de neconceput pentru un asemenea preparat care, dupa parerea unui doctor intr-ale macaron-ului, cum se autointitula 
Chef Tudor Constantinescu, accentuind termenii “macarons de Parrris”, reprezinta “o viziune, viziune!!!”. Cu alte cuvinte, in crearea pe loc a unui desert, macaron-ul nu trebuie ales, pentru ca nu are suficient timp de maturare. Uimirea mea a crescut progresiv, nu stiam bine la ce ma uitam: la o emisiune de divertisment, chiar daca e vorba de o competitie serioasa, sau la o sedinta televizata a unei comisii care judeca un caz de malpraxis, in care un profesionist omorise viziunea macaron-ului? Nu avea nici luciu, nu avea nici maturare (unii ziceau 25 minute, dar domnul doctor a fost mai exact: e vorba de “12 pina la 48 de ore pentru maturizare”, dupa cum s-a exprimat dumnealui), a fost ales doar ca sa impresioneze juriul etc., cam asa s-a vorbit despre aceasta nefericita alegere. Dupa nervozitatea ce ma cuprinsese a urmat amuzamentul: “ei, hai, chiar asa de important e sa facem cum scrie in tratatele despre macaron? Dar i-a stat cuiva in git ca a mincat macaron-ul nematurizat? Ma scutesti cu chestii de-astea de mare chef in care lucruri total neimporante pentru omenire si progres mi le clamezi ca pe niste dezastre, lasa-ma, domnule doctor, in pace, vezi-ti de treburile tale si nu ma agresa auditiv cu tonul asta acuzator. Vreau sa ma delectez si uite peste ce dau!”
Ca in mai toate cazurile in care ma descopar rea, judicativa si acuzatoare, mi-am luat citeva minute in care sa ma pun in pielea celor pe care ii judec, atit de tare sa intru in pielea lor, incit sa incep sa inteleg de ce fac ce fac si spun ce spun. Si aproape am reusit. Mi-am dat seama ca toti chefii astia nu navalisera peste mine in casa fara ca eu sa aleg sa ma uit la ei. Ca in contextul culinar, si nu universal, ceea ce spun ei e pe deplin justificat. Nu se vorbea despre incalzirea globala, boli incurabile sau navete spatiale, ci despre mincare si despre cum se face ca aceasta sa fie pentru un consumator experienta perfecta. Sa fii chef, Top Chef, nu inseamna sa gatesti economic sau rapid, ci inseamna perfectiune, chiar daca asta implica mult timp si foarte multi bani. Cu alte cuvinte este vorba despre exigenta fata in fata cu atitudinea de tip “las-o, ma, ca merge-asa”. Privind astfel lucrurile, mi-am zis ca probabil as fi facut la fel daca mi-as fi dat doctoratul in macaron. Doar in contextul asta am putut sa inteleg de ce un simplu macaron poate conta in a cistiga sau nu 50000 Euro, pentru ca asta era marea miza a competitiei, printre toate celelalte. Mi-a ramas, insa, la fel de greu de inghitit ca un macaron nematurat, imaginea mea re-construita asupra acestei profesii, cel putin asa cum a aparut ea in interpretarea din aceste emisiuni. Poate doar pina la urmatoarele editii, pe care de-acum incolo as avea “maturarea” sa le urmaresc de la un cap la altul.
(pozele sunt de pe www.deviantart.com)
*
