Astazi scriu despre cum se simt in capitalism marile restaurante ale lui Ceausescu. Daca s-ar apuca niste sociologi sa prinda intr-un volum gros ce avem noi acum pe Restograf despre gastronomia post-Revolutie, si sa completeze apoi cu istoria comunista si cu cea antebelica a restaurantelor bucurestene, ar putea iesi o monografie monumentala care ar surprinde multe dedesubturi ale „specificului romanesc”, cu toate excesele, cu hidoseniile, cu greu-de-explicaturile si cu tot farmecul lui…
Eu am mancat in restaurantele bucurestene incepand cu ultimii ani ai comunismului, cand eram student. Atunci, „marile” restaurante ale vremii puteau sa fie impartite impartite in doua grupe: cele din hotelurile-fanion si cele cateva restaurante asociate emblematic unor categorii sociale: nomenclatura comunista, studentimea, bucurestenii emancipati etc. Desi cele mai multe dintre acele restaurante au ajuns capitaliste dupa Revolutie, adica in maini private, nu toate au avut acelasi noroc.
Cel mai bine cred ca a ajuns Caru cu Bere, un restaurant faimos sub toate regimurile carora le-a fost martor. Era plin si pe vremea lui Ceausescu, insa acum, dupa ce a fost cumparat de catre Dragos Petrescu si de Marian Alecu de la defuncta Trocadero (cumpararea, nu Alecu!), e atat de plin incat a ajuns al doilea restaurant ca incasari din Bucuresti, dupa cel de la Ikea. Si, aproape sigur, si din Romania. La putin timp dupa Revolutie a ajuns un restaurant mediocru, apoi unul prost, apoi unul absolut lamentabil. Inainte de a-l lua Dragos Petrescu era unul dintre marile locuri sinistre ale Bucurestiului.
Alt restaurant cu mare noroc a fost cel al „micului hotel al Partidului” de pe Emanoil Bacaloglu, aproape de Teatrul National. A ajuns pe mainile cui trebuie – si vorbesc aici de dl Antonescu, om care stie cum se fac lucrurile acestea – si acum e Marshal, unul dintre cele mai originale si mai placute localuri din Bucuresti, chiar daca la mancare e intrecut de mai multi altii. Spre deosebire de „marele hotel al Partidului”, adica cel de pe Kiselev (sau Kiseleff, daca vreti), de care nici vorba sa te poti apropia daca nu erai activist cu functii foarte mari, la „cel mic” niste doamne chelnerite mai sufletiste se faceau ca ne cred cand le spuneam ca si noi suntem studenti nomenclaturisti. Si ne dadeau sa mancam lucruri pe care romanii mai putin indrazneti si inventivi ca noi nu le mai vazusera prin farfurie de multi, foarte multi ani. Si, la sfarsit, din cand in cand mai primeam si cate o sticla cu Pepsi, alaturi de cate un zambet complice din partea chelneritelor…
Alt restaurant faimos, poate cel mai faimos in acele vremuri, era Selectul, cel care e si astazi in acelasi loc, cu (oarecum) acelasi patron ca si atunci, cu exact acelasi mobilier, cu aceleasi decoruri, vesela si, nu in ultimul rand, bucatar sef si meniu. Cred ca multi ar stramba din nas acum sa mai intre intr-un astfel de loc, insa eu si alti cativa mergem acolo cu mult drag si cu multa nostalgie. Nostalgie prin contagiune, pentru ca nu am fost niciodata la Select inainte de Revolutie. Insa ma impresioneaza intotdeauna cand vad oameni care fac lucruri cu suflet si cu pasiune, chiar daca sunt in urma vremurilor si rezultatele sunt uneori induiosator de „neadaptate”.
Cu Capsa istoria e lunga, evident, si cu multe suisuri si coborasuri. A avut o perioada de mare faima si in timpul comunistilor, mai ales in perioada relaxarii din anii 70, insa in ultimii ani ai lui Ceausescu atmosfera era mult mai sumbra acolo, desi mancarea era inca ceva mai buna decat in restaurantele „obisnuite”. Cu toate ca putea merge oricine la Capsa, putini indrazneau, totusi, sa se duca, erau mai multe mituri si bariere psihologice legate de locul acela. De pilda, convingerea unora ca cineva te noteaza intr-un mare registru cu coperti groase, plin cu „cetateni cu potential subversiv ridicat”, data fiind istoria locului, legata de intelectuali mai slobozi la cap si la gura. Dupa Revolutie a ajuns si Capsa aproape de disparitie prin golire totala de clienti, datorita mancarii si naravurilor lamentabile Acum a ajuns pe mainile cuiva care stie cum se cumpara lucrurile valoroase cu preturi de rebuturi. A fost renovata, impreuna cu tot complexul, care a devenit un mic hotel de 5 stele. Capsa arata bine acum, insa mancarea e destul de banala, fiindca cei de acolo incerca acolo unde nu trebuie. Din ce am vazut eu cand am trecut de cateva ori pe la Capsa, si din ce am auzit si de la altii, localul e mai tot timpul gol.
Spre diferenta de cele de mai inainte, Cina era marele restaurant al tuturor bucurestenilor, cu imensa lui terasa, plina tot timpul. Dupa ce a trecut prin diverse adancimi ale ridicolului dupa Revolutie, fostul Cina a ajuns acum pe mainile unor fotbalisti care i-au pus un „Il Calcio” la poarta, au pus mancare italieneasca banala in meniu si in farfurii si au reumplut locul cu oameni care ar manca prbabil orice daca au niste bere in fata si multa veselie in jur. Dar de ce ma mir, ca asa era si in studentie, pana si mancarea de la cantina ni se parea buna…
Alte restaurante cu faima in comunism si in care puteai intra si fara carnet de PCR-ist mai erau si Nan Jing, Marul de Aur, Doi Cocosi, Perla sau Pescarul.
Nan Jing e un caz interesant, poate din cauza specificului sau chinezesc. A ramas aproape neschimbat de cand il stiu eu, mancarea e aceeasi, toti chelnerii sunt inca „pe pozitii” si nu a dus niciodata lipsa de clienti. Acum a ajuns pe la niste israelieni, si pare o afacere profitabila, cred ca si peste 20 de ani il vom vedea in acelasi loc si cu aceeasi formula.
Despre faimosul-pe-atunci Doi Cocosi nu mai stiu nimic dupa Revolutie. Cred ca e inca in viata, poate ii merge chiar bine acolo, la marginea Bucurestiului, insa eu nu imi aduc aminte ca in ultimii 20 de ani sa fi auzit pe cineva vorbind despre el. Nici de bine, dar nici de rau.
Marul de Aur avut si el o soarta asemanatoare cu a Carului cu Bere, insa la o scara mult mai mica. Dupa ce a fost in moarte clinica pe motiv de indolenta, cel mai probabil, a ajuns pe mainile unor italieni care au investit destul de mult in renovarea si in „italienizarea” sa. Acum e Istria (sic!), un restaurant italienesc, cu decoruri grecesti, cu mult peste si cu frucre de mare. Mancare destul de buna, de altfel.
Pescarul din centrul centrului, vizavi de Intercontinental, inca functioneaza, cam cu acelasi mobilier si cu aceeasi atmosfera ca pre vremea comunistilor. Nu e un restaurant rau, dar nici bun nu e. Au destui clienti, probabil ca in mult mai mare masura datorati pozitiei decat mancarii din farfurie.
Perla e alt caz de studiat la cursurile de sociologie, de psihologie, de marketing sau cine mai stie pe unde. Era un mare restaurant cand multi dintre noi eram mici sau foarte mici. Mare prin dimensiuni, in prmul rand, pentru ca poti face vreo trei-patru nunti simultan acolo. Dupa obiceiurile locului, Perla a fost cumparat de catre fostul sef de pe vremea lui Ceausescu. Din cate stiu, in afara de nuntasi (si aceia nu dintre cei cu salarii peste media pe economie) nu prea vezi picior de client pe acolo. Si pe buna dreptate, mancarea e destul de banala, iar locul pustiu nu prea te imbie la stat.
Aceasta e „partea frumoasa” a povestii, cea in care am vorbit despre restaurantele comuniste cu noroc, cele care au trecut cu bine la capitalism, chiar daca unele nu fara suferinta si dupa ce au vazut moartea cu ochii. Saptamana viitoare voi scrie despre celelalte, “restaurantele-stigoi” ale Bucurestiului…
