Am niste prieteni buni olandezi, ne-am cunoscut cu multi, multi ani in urma. El presedinte de banca, ea tot bancherita, vicepresedinte, dar in alta tara. Fara copii. In weekend se reintregea familia, cand aici, la Bucuresti, cand in cealalta tara, cand cine mai stie pe unde.
Dupa multa vreme, ma invita la ei la masa, la un pranz, in weekend, cand era randul ei sa vina in Romania. La ei, adica la ei acasa, o mare surpriza si semn de diferita pretuire si prietenie, dupa cum bine se stie ca merg lucrurile acolo la ei. Am fost miscat si flatat, evident!
Nu mai descriu casa si ce era in ea, trec direct la subiect. Aproape o ora am baut suc, am mancat ceva alune si am discutat pe terasa, o terasa acoperita mult mai mare decat tot apartamentul meu. In tot acest timp doamna facea intruna drumuri catre bucatarie, anuntandu-ne ca momentul e din ce in ce mai aproape. Si, intr-adevar: “Masa e gata, sa mergem in salon!”. Salonul, inca si mai mare decat terasa si, deci, decat tot apartamentul meu, avea o masa mare in mijloc, la care puteau sta vreo 14 – 16 olandezi. Ei s-au asezat pe o parte, eu pe latura cealalta.
La inceput au venit niste legume crude, un fel de amuse bouche. Legume crocante, evident: morcovi, castraveti si altele asemenea. Perfect taiate si aliniate, culori uniforme. Alaturi un mic vasulet cu un sos maroniu, cam de marimea unui ou taiat pe lung. Pe atunci nu mancam legume, insa am luat si eu una, de politete, am bagat-o in sos si apoi am muscat din ea, spunand ca ce buna este, dupa aceea.
Apoi a venit aperitivul, socotind in ordine cronologica. O salata si alaturi o jumatate de piept de pui rece. Doamna a spus ca putem sa mancam puiul separat, insa ca ea ne recomanda sa-l taiem in bucatele mici si sa-l amestecam in salata, ca ea asa face intotdeanua. Si a si facut-o, la fel si olandezul. Pe vremea aceea eu nu mancam salata, iar piept de pui rece nici atat, asa ca am luat o farama de pui, o frunza de salata, am zis ca ce bune sunt si m-am pus pe asteptat ca sa termine ei antreul.
Nu a durat mult, nici nu avea de ce sa dureze. Dupa ce se strang farfuriile, a venit intrebarea pe care nu o voi putea uita vreodata, imi suna si acum in urechi, cu toata claritatea, ca atunci: “Am doua feluri de inghetata, Betty Ice si Amicii, de care doriti?”. Atunci m-a strafulgerat un gand, care in cateva clipe a devenit certitudine: amuse bouche-ul nu fusese amuse bouche, ci aperitiv, iar aperitivul nu fusese aperitiv, ci felul principal…
Am cerut doua portii de inghetata, am mancat si Betty Icei si Amicii, desi nu eram sigur ca se face in casa unor olandezi sa mananci doua portii din acelasi fel de mancare. Dar sunt sigur ca au trecut peste asta, eram prieteni buni si nu am observat sa se fi schimbat ceva in relatia noastra dupa aceasta portie dubla de inghetata…
Au plecat demult din tara prietenii mei olandezi, nu i-am mai vazut de atunci, insa imi aduc aminte de multe ori de ei si de pranzul acela memorabil si metafizic pentru mine. Imi aduc aminte cu nostalgie si cu drag, mai ales acum, cand sunt obligat sa mananc legume crude, multa salata si piept de pui fiert.
Si, sigur, a fost primul lucru care mi-a venit in minte zilele trecute cand am intrat intr-un mic restaurant nou deschis la Piata Dorobantilor, cu un nume care te duce catre fructe, frunza, frugal, fruntas, frustrare si sex, lasandu-te pe tine sa te opresti asupra variantei care ti se potriveste.
O buna bucata de vreme a fost acolo Turkish Cafe, un fel de cafenea fara personalitate, despre care multi vecini de peste drum nu stiau macar ca exista. Cafeneaua propriu-zisa era o terasa acoperita, o constructie usoara, un fel de marchiza. Pe la inceputul anului 2015 fata pridvorului s-a schimbat complet, a aparut un fel de hala vopsita in negru, cu ferestre mari: Frudisiac.
Inauntru e ca o baraca, totul din lemn, ca din filme. Atmosfera de austeritate foarte bine realizata, se vede ca au luctat arhitecti buni acolo, care stiu sa spuna ce au de spus doar din cateva scandurele bine asezare. Au o masa mare in mijloc, “la comun”, din lemn masiv, evident, si inca vreo doua sau trei alaturi. E o singura sala, destul de mica, suficienta, insa, a te duce imediat in alta lume. Doar muzica stridenta, dura, agresiva te mai trage inapoi de mana.
Meniul e si el din acelasi film, evident. Au sandviciuri si ceva salate, sucuri, fructe si ceva dulciuri. In timpul saptamanii au si cate o supa. Aproape toate au denumiri scandinave, in special cu “suedez” sau “Stockholm” in coada: prajitura Stockholm, salata suedeza, cafea suedeza, sucuri suedeze. Conceptul e ca intre micul dejun si masa de pranz diferentele sunt mici, si ca asa e si bine sa fie, mai sanatos si mai crestineste. De fapt, chiar asa se si prezinta Frudisiac: “Cafenea · Bar cu sucuri şi fructe pasate (smoothie) · Restaurant pentru mic dejun şi gustare”.
Mancarea a fost rezonabila – atat cat poate sa fie o astfel de mancare, nici nu te poti astepta la mai mult decat atat. Preturile normale pentru un local de Dorobabntilor. Clienti erau, unii pareau deja obisnuiti ai locului. Serviciul a fost destins, natural, familiar. Ceva mai ostentativa si teatrala era duduia din poza, intinsa in fata restaurantului pe bordura, la plaja, insa si ea se incadra bine in peisaj.
Prin urmare, acela e un loc pe care va recomandam sa-l vizitati, fie ca sa mancati ceva frugal, ca loc de meditatie asupra lucrurilor importante in viata sau pentru diferite alte pricini. E o experienta interesanta si nu costa mult.
