Asa si la Casa Fluturilor, no surprise, deci… Stateam si ma uitam la chelnerul acela deloc tanar (probabil cu stagii vechi prin Sali de restaurant, vreau sa spun) care s-a dus intr-un colt, a pus ochii in pamant si a impietrit acolo fara sa schiteze vreun gest o lunga bucata de timp. Nu s-a uitat nici la televizor, nici altceva nu mai avea de facut, pentru ca restaurantul era gol-golut, nici macar spre noi nu a intors vreodat privirea.
Casa Fluturilor e numele sub care gasiti casa din bulevardul Dacia unde a fost inainte restaurantul Casa Odobesti incepand cu mai 2015 incoace, gard in gard cu mai cunoscutul Sis Kebab. Nu-mi aduc bine aminte cum era amenajat fostul restaurant, insa nu cred ca au facut vreo schimbare semnificativa in interior, si nici in gradina. Inauntru au o camera de joaca pentru copii, insa e pe jumatate gata, deocamdata.
Oricum, gradina e destul de mare si frumoasa, nu cred ca va intra cineva inauntru pana in octombrie, si nici nu pare sa fie amenajat definitiv interiorul. Nu stiu daca au fost obligati sa inconjoare gradina aceea frumoasa cu un gard de cativa metri inaltime, ca sa nu se vada nimic dincolo de ea, fiindca sunt copaci batrani si case vechi de vazut dincolo, lucruri frumoase, pe care nu le mai vezi prea des in Bucuresti. Am vazut dincolo de zid nuci mari, ciresi si chiar un otetar batran. Asta in curtea vecinilor, pentru ca pe a lor au acoperit-o in totalitate cu o mocheta rosie…
Cat priveste mancarea de la Casa Fluturilor, si acestia s-au centrat pe un concept foarte riscant in Bucuresti, si anume carnea cruda fripta in fata ta pe pietre incinse. Au fost mai multe incercari cu aceasta “gaselnita” in oras, dar nu imi aduc aminte ca vreuna sa fi avut succesul asteptat. Primul cred ca a adus aceste pietre Jacob Hausmann la Mica Elvetie, si imi aduc si acum aminte neplacuta experienta cu ele, dupa multi ani. Au mai fost cei de la Style Roaster Spot, inchisi mult prea repede dupa o investitie atat de mare, si apoi altii, dintre care unii inca asteptand profiturile.
Au nu numai carnea de fript pe piatra vulcanica in meniu, ci si tot felul de alte mancaruri. Am luat o supa de broccoli, un fel de pasta, un bulion foarte gros, dar cu gust rezonabil. Bunicica a fost si supa de ceapa. Sparanghelul batran si ars pe plita a ramas intreg in farfurie. Ne-am bazat pe carne, totusi, recomandata ca fiind Black Angus, insa eu nu cred ca era! Evident, pana la urma a ajuns cruda pe o parte si arsa pe cealalta, dupa tratamentul cu vulcanul. Cei mai buni au fost cartofii si desertul, tragand linie.
Revenind la serviciu, nici nu i-a dat prin minte sa ne intrebe despre vin, asa cum ne si asteptam, din nou. Un chelner cu totul absent, neinstare sa deschida gura sau sa faca ceva din proprie initiativa, fara sa-i ceri in mod explicit, nici nu stiu de ce i-am pus o nota atat de mare la serviciu… Si inca ceva legat de vin, ca tot a venit in discutie. Noroc ca noua ne place vinul rosu mai rece (16 – 18C), si nu fierbinte, cum e moda in Bucuresti. Insa chelnerul de la Casa Fluturilor il tine la rece-rece, alaturi de vinurile albe in frigider (avea usi de sticla, si se vedea ce e inauntru), pe la 9-10C, si sigur niste clienti care au citit ca “vinul rosu se bea la temperatura camerei” (sic!) ii vor face scandal, asa cum am vazut de multe ori in restaurantele de aici.
Ca veni vorba despre clienti, cand am fost noi acolo riscul de scandal legat de vinul rosu era zero, fiindca nu mai era nimeni, dupa cum am spus, iar noua ne-a placut asa cum ni l-a adus, dupa ce a stat putin in pahar.
Preturile sunt destul de mari la Casa Fluturilor, si asta nu se potriveste cu nimic din ce e in jur, incepand cu zona, cu istoricul locului, cu amenajarea si, mai ales, cu marimea localului. Fara sa ma intrebe, imi permit, totusi, sa le transmit ca eu cred ca si-au facut un calcul gresit cu acest concept, dar unul usturator si uscator la buzunar de gresit. Sper sa ma insel, totusi…
