Biutiful By The Lake e o terasa in Herastrau, pe malul lacului, undeva intre Isoletta si Bonton Palace. E doar terasa, pe ponton, adica dincolo de alee, chiar pe apa, si nu stiu sa fie peste drum vreo cladire in care sa te gandesti ca s-ar putea sa se mute peste toamna, cand nu se mai poate sta afara.
E foarte bine amenajata terasa, atmosfera meridionala, vesela, de vacanta, bogat ornamentata, colorata, cu multe canapele. E mare, incap vreo 150 de oameni acolo.
La intrare te ia in primire o acritura cu o “politete” atat de fabricata, de nenaturala si de ostentativa, incat iti piere instantaneu orice iluzie de vacanta si de degajare. Ceea ce isi inchipuie ea ca e un zambet e un ranjet arogant si superior. Oribila fiinta, din acelea pe care nu le uiti ani intregi de la prina intalnire. Ne-am masurat lung, din cap pana in picioare, apoi din nou, demonstrativ, ca sa fie clara nemultumirea si ca ni se acorda un statut provizoriu de tolerati intr-un astfel de loc si cu mesajul subliminal ca ar fi bine sa nu mai recidivam. Nu ne-a intrebat unde vrem sa stam, ne-a dus in cel mai indepartat colt si pe cea mai incomoda canapea, pe care ni le-a indicat cu degetul intins, scurt, clar, sever, fara echivoc: “Aici!” Niciun cuvant in plus, niciun gest, nici macar ranjetul, nu a asteptat o reactie sau altceva din partea noastra, ne-a intors brusc spatele si a plecat la locul ei de la intrare si s-a apucat de fumat
Pentru cateva clipe am crezut ca doar noi am avut parte de un tratament preferential, ca o fi citit ea ceva pe fetele noastre sau o fi descifrat vreun indiciu din felul in care eram imbracati sau incaltati. Insa nu, cu toti cei care veneau facea la fel: nu-i intreba nimic, decidea instantaneu unde si langa cine sa stea fiecare – toate incepand cu locurile cele mai indepartate si inghesuiti unii in altii, desi toate, dat absolut toate locurile de pe marginea apei, adica acolo unde ar fi vrut sa stea oricine, erau goale.
Meniul e scurt, lucruri relativ simple, dar destul de bine facute si prezentate: hamburgeri, frigarui, costite de porc, hamburgeri, cartofi prajiti, rulouri cu branza sau cu legume, salate. Destul de buna mancarea, pentru un astfel de meniu, desi totul neobisnuit de mult condimentat; o mancare corecta, daca nu te duci acolo cu alte asteptari.
Preturile nu sunt foarte mari la mancare, asa cum te-ai astepta, insa sunt mari la vin. Cel mai ieftin vin romanesc e 155 de lei, si ajung si la 400, iar la vinurile straine si mai mult.
Restul serviciului a fost cam in aceeasi nota, desi nu dezagreabil ca la primul contact. Chelneri destul de multi, insa absenti, neatenti, fara niciun chef de a face asa ceva intr-o zi caniculara de vara. Noua ne-au adus altceva fata de ce am cerut, insa pentru acest fel de meniu nu conta prea tare. Numai baieti, toti, nu imi aduc aminte sa fi vazut vreo faptura femeiasca acolo – cu exceptia acriturii de la intrare, daca asa ceva poate fi considerat femeiesc…
Imaginea cea mai reprezentativa din toata vizita la Biutiful a fost cu sapte chelneri roata in jurul barului si al barmanului, o figura exotica, neromaneasca, tot timpul cu tigara in gura de te intrebai, instinctiv, oare cat scrum ajuge in cocktailurile si celelalte bauturi care pleaca din mainile lui. Si ceilalti chelneri fumau, aproape toti, unii pe fata, cu pofta, fara nicio jena, cu coatele pe bar, altii mai discret, cu tigara ascunsa in causul palmei, ca la liceu, si cu capul plecat cand trageau din ea. Oricum, toti chicoteau si se hlizeau, dura ceva pana reuseai sa prinzi privirea unuia daca aveai ceva de rezolvat cu el.
Biutiful By The Lake e, deci, un restaurant reprezentativ pentru Bucurestiul zilelor noastre, pentru societatea in care traim, pentru locul in care este si pentru cei pe care ii asteapta ca sa isi lase banii acolo. Sigur, mai nimeresc si unii care nu sunt in target, insa asa e in viata…
