Eu nu am inteles niciodata de ce Bucurestiul nu e plin de restaurante ca acesta. Bucataria turceasca e buna, e bogata, e bine definita si coerenta si e mult mai la indemana restaurantelor mici decat cea frantuzeasca sau cea asiatica, de pilda. Psihologia patronului roman de restaurant va ramane o necunoscuta pentru mine inca multa vreme, cu siguranta…
Divan e deschis de mai putin de un an in centrul vechi al Bucurestiului, pe strada Franceza, in una dintre casele in care nu ati vrea sa fiti cand va veni cutremurul. S-au bagat ceva bani in amenajare si au reusit sa creeze o oarecare atmosfera orientala, chiar daca nu una din alta lume, despre care citesti doar in carti sau pe care o vezi in filme, ci o mica Turcie a zilelor noastre, in care mai inlocuiesti lemnul masiv cu cel stratificat si fierul cu plastic, pe ici, pe colo. Dupa cum era de asteptat, predomina culorile inchise, cu mult cafeniu si visiniu.
Doua lucruri ma enerveaza cel mai tare la Divan: cativa chelneri si cum si-au facut meniul (de carton vorbesc, nu de mancare). De cate ori am fost acolo am vazut numai ospatari baieti, cei mai multi niste zdrahoni pe care nu prea ai vrea sa-i ai in preajma, indiferent unde ai fi si ce ai face. Nu au spus si nu au facut mai nimic nelalocul lui, insa nu sunt facuti pentru o meserie de tip “client service”, nu au acest reflex in sange si se vede de la o posta. Nu-i poti crede, oricate reverente si temenele ar face si oricat de mieros s-ar stradui sa-ti vorbeasca, se citeste usor pe fata lor ce cred despre tine si cam ce le umbla prin cap, si asta nu numai cand vorbesc cu tine.
Cat priveste meniul, ori patronul a vrut cu tot dinadinsul sa iasa din rand, ori a dat peste niste publicitari exaltati, care si-au incercat muschii creativi pe bietul om. Desi nu depasesste suta de feluri, asa cum vezi la cele mai multe restaurante bucurestene, i l-au intins pe 22 de pagini octogonale pe care eu nu am avut niciodata rabdarea sa le rasfoiesc. Prima pagina mi-a ajuns : “Divan nu este doar un restaurant, un lounge sau o cafenea! Este un loc unde oamenii se aduna ca sa se cunoasca, sa povesteasca, sa imparta: din experientele lor, din lucrurile personale, din farfuria lor cu mancare diferita de a ta. E un loc magic, creat dintr-un melanj intre traditie si modern…”; sau: “Pentru bucatarul nostru, Salih, a gati este mai mult decat o meserie. Acesta viseaza aproape in fiecare noapte ca gateste. Iata unul dintre vise sale: munti de lipii si arbori de catif, rauri de ayran si fluturi facuti din aromele cele mai fine de boia dulce.” Si copywriterul acela nu se multumeste cu putin.
Mancarea e descrisa si ea tot intr-o maniera afectat-bombastica. E impartita in 7 categorii: Mezeler (gustari), Firin (specialitati de brutarie), Ciorbalar (ciorbe), Kebaplar (gratar), Sulu nemekler (mancare gatita), Balik ve beniz urunleri (peste si fructe de mare), Garnitur, Salatar si Tatilar, adica deserturi. “Acılı Ezeme, putina pasiune arzatoare la masa merge din cand in cand. Asa ca trebuie sa gusti din aperitivul acesta, un fel de zacusca iute, doar ca te avertizam: nu fara un pahar mare cu apa!” “Lahmacun-ul este un fel de pizza turceasca. Are un aluat subtiiireeee pe care dragul nostru Salih a asezat carne tocata de oaie si alte mirodenii ca sa te imbie sa o degusti. Ea nu vine singura, ci te provoaca sa o prepari asa cum iti place” “Bine, bine, nu ne crede pe noi, incearca aceasta fantastica mixtura de legume şi condimente şi o sa ne dai dreptate.” “Guvec, Asta da amestec! Legume puse cu duiumul de perfectionistul nostru bucatar, intr-un ghiveci traditional turcesc. Se topeste in gura, aromat si foarte, foarte usor de mancat.” “La noi, pestele si fructele de mare sunt tratate cu respect, lasate pe gratar, sa se rumeneasca si complimentate cu multe mirodenii.” “Salata ciobaneasca pe care ti-o oferim, pe numele ei Coban Salatası, e un superstar in lumea salatelor de la ea de acasa, din Turcia.” Ca sa dau doar cateva exemple.
Asadar, am renuntat sa mai citesc, mai ales ca era scris cu un font la care jumatate dintre litere nu eram sigur ce semnifica. L-am rugat pe ospatar sa ne aduca ce crede el ca-i mai bun. Pentru mezeler a avut inspiratia sa vina cu o tava mare pe care erau multe dintre gustarile din meniu, puse direct pe niste farfuriute pe care ni le puteam lua direct de acolo. Buna strategie, pentru ca am luat cam din toate, adica mult mai mult decat era nevoie si decat puteam manca: cateva feluri de salate de legume, humus, vreo doua feluri de crema de iaurt, ceva cu carne. Apoi ne-a adus o tava mare cu tot felul de carnuri; si tocata (kebab de vita si de oaie), si la gratar si frigarui: miel, pui de mai multe feluri, chiftelute, orez, legume, ceapa taiata si alte cateva garnituri pe care nu la mai tin minte. Toate au fost bune si foarte bune, mai ales un ghiveci de legume cu mult ulei. Nu mi-a placut lipia crocanta, era aproape imposibil sa pui ceva pe ea, asa cum e normal sa faci intr-un astfel de restaurant. Si deserturile au fost excelente, asa cum era si de asteptat, de altfel.
Preturile sunt bune la Divan. Cu 200 de lei, doi oameni mananca foarte bine si, cu siguranta, mai mult decat si-au propus. E greu sa te abtii, mai ales cand tragi cu coada ochiului pe masa vecinului. Bucatarul Salih a facut o treaba foarte buna la Divan. Cu siguranta, e un loc pentru care traversezi Bucurestiul aglomerat c
