Oare cine ar putea crede ca un restaurant de la “capatul pamantului”, printre locuri virane si santiere de constructii, situat intr-o baraca de lemn pe care te astepti sa o vezi cazand la trecerea primei betoniere pe sub geamurile sale (si trec multe, incontinuu!) sa aiba un asemenea succes? Multa vreme nu am crezut, desi m-au trimis mai multi dintre prietenii mei, pana am vazut-o cu ochii mei.
Cand am intrat la Capricciosa mi-am zis ca am dat peste o nunta. Era plin de grupuri familiale, multe cu copii. Ne-a preluat o acritura de chelnerita (parea sa fie o sefa de sala) care era cat pe ce sa ma faca sa plec, daca nu ar fi fost curiozitatea mai mare decat indispozitia instantanee pe care mi-a provocat-o indispozitia ei la vederea noastra. Am crezut ca nu-i place ceva la mine sau la cei cu care am venit, insa a ramas la fel de bosumflata tot timpul, si cu toata lumea, asa ca mi-am revenit. Mai ales ca am fost preluati, apoi, de catre Nicoleta.
Cladirea – un fel de baraca – e facuta aproape in intregime din lemn, destul de joasa si de intunecoasa, si o parte din bucatarie (cuptorul si gratarele) e deschisa, chiar in sala. Decorurile sunt putine, singurul mai deosebit e un acvariu cu pesti mari, exotici, destul de scumpi. Mesele sunt inghesuite, nu de putine ori trebuie sa te apleci sau sa-ti sugi burta daca trece cineva pe langa tine. Scaunele sunt incomode si foarte apropiate unul de altul. Am fost destul de surprins sa vad fete de masa complete intr-un astfel de restaurant. Si, mai ales, albe si curate. De altfel, tot ce era pe masa parea curat, oarecum in contrast cu atmosfera generala de bistrou de mare trafic, in care nu eleganta e atractia principala. Un meniu jerpelit rau a restabilit, insa, echilibrul de imagine pe masa.
Am fost surprins sa vad numai chelnerite, toate foarte tinere si care pareau sa nu mai fi facut asa ceva inainte, si l-am felicitat (in gand) pe patronul care a luat aceasta decizie. Si asta pentru ca, din statisticile mele facute in ultimii 15 ani, aceasta categorie aparte de personal poate contribui decisiv la succesul unui restaurant. La aglomeratia de acolo eram deja pregatiti sa asteptam indelung, insa am avut o prima surpriza placuta cand am vazut ca nu e asa. A doua surpriza placuta a fost ca acritura care ne preluase la intrare a stat departe de masa noastra si ca a venit opusul ei – Nicoleta, despre care era “teaserul” de mai sus – un fel de “antimaterie”: vesela, dezinvolta, careia chiar parea ca ii face mare placere sa ne dea sa mancam.
Mi-am facut un obicei prost la restaurant, care ii irita pe multi chelneri, pe unii chiar ii infurie de-a binelea. Daca e un meniu prea lung, sau din care nu inteleg mare lucru, sau, pur si simplu, daca vreau sa vad cum reactioneaza, ii intreb ce imi recomanda. Aproape invariabil, raspunsul vine rapid, intr-o logica si coerenta imbatabile: “Ce va place dumneavoastra!” Oricat as insista, sunt slabe sanse sa conving pe vreunul sa faca efortul sau sa isi aume responsabilitatea sa-mi recomande un anumit fel. Ba, de cateva ori, cand le-am spus ca nu comand nimic si ca astept sa-mi aduca ei ce cred ca au mai bun, au refuzat sa ma serveasca si vreo doi chiar mi-au sugerat sa ma duc la alt restaurant. Nu mica mi-a fost mirarea, deci, cand la intrebarea cu pricina o aud pe Nicoleta raspunzand direct, scurt, apasat, fara alte comentarii: “Coaste de vitel!” Am crezut ca nu am auzit bine, nu mi s-a mai intamplat de mai mult de jumatate de an, cred, asa ceva! Si cu celelalte feluri a mers la fel de usor, chiar si cu desertul. Intr-atat m-a surprins Nicoleta, incat am pus-o pe lista cu cei mai buni chelneri din Bucuresti, pe care am inceput s-o fac de curand. Pana acum am inca doi candidati, in afara de ea: un chelner slabanog de la Arcade si o chelnerita de vreo 35 de Kg. (cu tot cu farfurie) de la Alfresco.
In continuare, lucrurile au mers destul de bine: am avut o gustare comuna, cu chiftelute, fasole, vreo 3 feluri de branza, diverse legume, masline etc. care era compusa in fata noastra, dintr-un galantar pus in mijlocul restaurantului. Coastele de vitel, cu cartofi la cuptor, au fost intr-adevar bune, la fel si cele cateva feluri de paste pe care le-au luat invitatii mei. Mai putin bun a fost un fel de jambon de porc, ce avea un gust destul de banal fata de prezentarea spectaculoasa in care a fost taiat si adus (am pus si o poza cu el). Si desertul a fost destul de bun, desi acelasi pe care il gasesti in orice alt restaurant italian. La fel, expus totul intr-o vitrina, puteai sa-ti alegi singur ce vrei, insa eu m-am lasat pe mana Nicoletei, care mi-a adus, iarasi fara sa ezite, tort cu caise. Pacat ca nu am vazut decat torturi cu crema in vitrina aceea, si nu prea pareau sa fie facute acolo. Nu cred ca au vreun desert pe care sa nu-l mai gasesti in alt restaurant din Bucuresti, cum au la La Cena, de exemplu.
Langa noi au stat niste italieni care erau in permanenta indignati, chiar scandalizati uneori, si care refuzau, aproape de fiecare data, felurile de mancare ce li se aduceau. Destul de surprins, m-am dus si am discutat cu ei, cu atat mai mult cu cat toti ceilalti din jurul meu pareau destul de multumiti. Mi-au explicat, bucurosi ca aveau cui se “plange”, ca, desi toate felurile de mancare din meniu erat traditionale italienesti, nimic nu semana cu ce ar fi trebuit sa fie. Asta nu insemna neaparat ca nu erau bune, ci ca erau cu totul altceva si, prin urmare, era aproape un sacrilegiu sa folosesti denumirile consacrate pentru ceva atat de diferit, si ca gust si ca prezentare. Au mai fost nemultumiti si de serviciu, ca nu li s-au adus cutite de carne ci de antreuri si ca ramaneau tot timpul fara apa si fara vin in pahare. Am incercat sa le explic, desi era evident, ca intr-un astfel de restaurant ti se pun sticla de apa si carafa de vin pe masa, si iti torni singur, si ca alea raman acolo pana pleci, nu ti le pune nimeni intr-o frapiera sau pe o masa separata. De asemenea, daca ai nevoie de ceva e mai bine sa ceri. Nu au fost deloc convinsi, m-au privit destul de suspiciosi. Probabil ca au inteles ce voiam sa spun atunci cand le-a venit nota de plata, pentru ca, daca ar fi fost totul asa cum voiau ei, ar fi trebuit sa bage mana mult mai adanc in buzunar. Noi am platit 230 lei pentru 4 persoane, cu antreuri, feluri principale, desert, vin si cafea, ceea ce mi se pare foarte bine pentru cat si cum am mancat.
La plecare, i-am facut o poza Nicoletei. A zambit, fara sa stie, totusi, ce aveam de gand…
