In fiecare an, in perioada sarbatorilor, care acum tocmai au trecut, romanii sunt atrasi, in mod firesc, de tot ce se invarte intre traditie, natura si intimitatea familiei. Acesta este motivul pentru care le-am auzit mentionate in majoritatea urarilor, mai mult sau mai putin inspirate, dar si in mesajele promotionale, chiar daca aceste lucruri se gasesc cu adevarat in doar cateva locuri, dintre care, cele mai multe, destul de izolate de civilizatia urbana.
Problema este ca, daca vrei sa atragi atentia asupra unui produs pe care il vinzi, daca vrei sa faci rating in media, pe frigul acesta, nu poti sa nu iti imbraci produsul in traditional, natural, lumina si caldura. La suprafata, nu pare sa fie o problema foarte grava. Pana la urma, sunt doar acele minciuni albe si nimeni nu a murit din asta, nu-i asa? Pana la urma, toata lumea trebuie 
sa traiasca… si sa vanda, nu-i asa?
Dar dincolo de fapul ca romanul consumator este putin mintit, aceste obiceiuri ale industriilor de marketing si divertisment sunt manifestarea unor atitudini parazitare, prin care produse si concepte care in alte conditii nu s-ar vinde, se hranesc cu identitatea celor autentice, cu care, de altfel, concureaza pentru existenta pe piata. Mai concret, daca marii distribuitori asociaza imaginea de natural si traditie cu produse inferioare, modificate genetic, care se coc de multe ori in tiruri, dar mai aspectuoase, simetrice si mult mai bine prezentate cand ajung pe raft, atunci produsul autohton autentic, caruia i se rapeste identitatea, va fi fortat sa dispara de pe piata.
In lipsa vigilentei autoritatilor, cauzata de neglijenta sau de interese ascunse, disparitia produsului autentic se face prin eliminare mult mai directa si brutala. Tot in decembrie, in ajunul sarbatorilor de iarna, am fost martorul unei astfel de disparitii; atunci cand s-a 
desfiintat Piata Agroalimentara Floreasca, de unde cumparam lactate si alte produse naturale de la doua bunicute care veneau tocmai din nordul tarii, de la sute de kilometri distanta, pentru a obtine cativa banuti in plus. De la acele bunicute am cumparat cea mai buna smantana grasa pe care ati putea-o gasi pe piata. Era clar, dupa gust, ca este vorba de un produs natural. Deodata, insa, s-a ridicat un zid, apoi altul. Taranii si micii comercianti au inceput sa isi stranga tarabele si standurile si in scurt timp santierul s-a marit. Acum, in locul in care era piata, se intinde un magazin Mega Image. Au mai ramas doua petice agroalimentare separate, la un capat si la altul a ceea ce a fost pana de sarbatori Piata Foreasca. Poate ca cei de la Mega Image nu au avut nevoie de tot spatiul… Indiferent de motivul pentru care catorva comercianti li s-a permis sa vanda acolo in continuare, majoritatea celor care vindeau acolo produse naturale au disparut si nu au
mai avut alta piata in zona in care sa continue sa isi castige existenta. Sper ca au gasit un loc mai bun, pentru ca printre ei sunt si bunicutele mele, care veneau doar in doua zile pe saptamana, din cauza drumului lung. Nu le-am mai vazut. Cei care au ramas si se inghesuie acum in cele doua mici rezervatii, in afara zidului supermarketului, concureaza cu marca Gusturi Romanesti a Mega Image, care afiseaza o imagine a produselor naturale, din gradina bunicilor, cultivate cu ingrasamint natural etc.
Zidul rusinii, precum zidul Berlinului…
Mancarea si creatia culinara nu sunt si nu vor mai putea fi ca in vremurile de alta data, sa fim realisti! In decurs de o luna, retetele mele s-au schimbat complet. Nu poti gasi aceeasi consistenta si aceeasi savoare precum gaseam gatind cu ceea ce gaseam la bunicutele mele. Nu au absolut deloc acelasi gust si nici aceeasi aroma. Probabil ca trebuie sa parcurg eu toata distanta si ajung la poartea casei lor, sa pot sa ma bucur de autenticitatea aceleiasi creme de smantana pe care mi-o aduc aminte cand am inceput scoala in Franta, cel putin 30% grasime, chiar 35% cele din nordul Romaniei, si untul pe care il aduceau, 82% grasime, fara conservanti sau aditivi alimentari. 
Totul era natural si cu acea aroma taraneasca simpla, plina de bunatate.
V-ati intrebat vreodata ce se intampla cu taranii care nu mai au loc in piete si nu au unde sa isi castige existenta? Daca monopolul marilor distribuitor pe piata alimentara, si mai ales hotararea acestora, vor creste, pietele vor continua sa se inchida, s-ar putea ajunge la situatia ca viata agricultorilor de azi, deja demodata si demna de mila, sa dispara cu desavarsire. Atunci va trebui sa cream mai multe joburi, mai multe blocuri, si un alt muzeu al taranului roman, in care sa gazduim urmele culturii care a rezistat opresiunilor si urgiilor, imperiilor si invaziilor, dar nu a putut tine piept propriilor sosii corporatiste.
La nivel declarativ, acest lant de supermarketuri imbraca o haina foarte verde si responsabila, dar fara sa ofere vreun argument in legatura originea verde a produselor si fara a desfasura vreun proiect de responsabilitate sociala de o amplitudine care sa compenseze insusirea unor spatii agroalimentare de traditie. In cazul Pietei Latine si a Halei 
Traian nu si-au insusit doar vadul comercial consacrat, ci si repere cu rezonanta in constiinta bucurestenilor. La marginea Bucurestiului, la iesirea spre Chitila, s-a desfiintat un parc si s-au defrisat copaci pentru a face loc unui astfel de magazin si parcarii aferente. Cum a trecut acel spatiu din domeniul public in proprietatea privata a Mega Image? Cum contribuie aceasta actiune le emisia de CO2, transformand un parc, copacii poate seculari, in asfalt si beton? Chiar trebuia ca acest parc sa dispara? Astfel se manifesta grija pentru mediu?
In restul Bucurestiului, densitatea magazinelor Mega Image m-a uimit. In zona Stefan cel Mare – 
Bucur Obor am numarat nu mai putin de 8 magazine, pe o distanta de 1.8 Km (!!!). Am avut si o intamplare, demna de filmele de comedie, cand am stabilit o intalnire cu un prieten la Mega Image-ul de la Eminescu. Asteptam fiecare la magazine diferite, in aceeasi zona, fara sa ne dam seama ca doua supermaketuri Mega Image se pot gasi la doar zeci de metri unul de altul. Asta zice multe despre identitatea unui oras. Oare cum se raporteaza asta la reglementarile europene in privinta poluarii vizuale si a monopolului?
Cate ziduri se vor mai ridica in fata autenticului? Acesta este intrebarea la care societatea romaneasca trebuie sa raspunda intr-un fel sau altul: tacit sau raspicat. Nu este in joc numai calitatea mancarii romanilor, pentru ca disparitia unei categorii sociale atat de importante naste implicatii pe care nu le putem masura acum. Cum va fi in viitor o alimentatie furnizata de corporatii care nu inteleg transparenta originii produselor ca pe o obligatie, cu produse inferioare, dar cu o imagine frumos colorata si asigurari in loc de argumente?
In ritmul actual, disparitia produsului natural se face treptat dar sigur, pana cand va ramane din el doar imaginea. Aceasta disparitie va putea fi completa, insa, numai odata ce transferul de imagine va fi si el complet. Asa ca, sa ne bucuram de putinul timp pe care il mai au alimentele adevarate, sau… sa facem ceva!
.
