Fie ca e vorba despre un restaurant, despre o cafenea, un bar, un club sau alte locuri ale pierzaniei, clientela acelui local se (auto)defineste si se clarifica, de regula, foarte repede, in cateva saptamani de la deschidere. Cel mai bine se vede asta pe celebra deja strada Beller, unde corporatistii cu costum, cravata si laptop se intlnesc la BT Cafe, iar smecherii, interlopii, mafiotii si normalii – fiecare cu fauna feminina aferenta – isi impartit “frateste” restul cafenelelor, patiseriilor si bistrourilor de pe micuta strada. Dupa acelasi “mecanism”, corporatistii-cu-salarii-decente merg in grup sa manance la White Horse sau la City Grill-ul din Primaverii, cei-cu-salarii-indecente la Uptown, strainii cu-salarii-ca-ale-romanilor se aduna la Belle Epoque, strainii-care-vin-in-autocare se duc la Caru cu Bere si la Jaristea, iar, daca vrei sa se creada ca ai ceva legaturi cu show-bizul, te duci la Mandragora sau la The Gang, pe Calea Floreasca.

De cand s-a deschis intr-o zona scumpa din Piata Dorobantilor – sa fie aproape doi ani de atunci – Doncafe (scris adesea si DonCafe sau Don Cafe) face o exceptie incapatanata de la “regula”. Fiind aproape de mine, merg des acolo, si inca ma fascineaza cand vad presedinti de banci si de mari companii stand alaturi de mafioti cu espadrile sau din cei cu costum si camasa alba descheiata la trei nasturi de la guler, femei frumoase care stiu cum si unde se cheltuie banii alaturi de cele urate care stiu si cum se fac acesti bani, fustite miniaturale alaturi de deux-pieces-uri in sugestive nuante de gri-sobolan… E drept, pana acum nu am vazut decat presedinte cu presedinte si interlop cu interlop stand la aceeasi masa.

Inainte a fost acolo Rouge, o terasa-restaurant care a incercat sa iasa in evidenta, insa care a reusit doar in parte. Noii proprietari sunt niste israelieni (de acolo si legatura cu Strausss, producatorul de cafea care le-a dat voie sa foloseasca brandul) care au si restaurantul Arcade, din Aviatorilor. Intotdeauna ma interesez al cui e locul in care intru, vreau sa stiu unde se duc banii pe care-i platesc, am si eu principiile mele. Am incercat sa intreb pe cineva despre care stiam ca-i cunoaste bine. Raspunsul a venit rapid, pe email, prin intermediari: “persoana in cauza prefera sa nu vorbeasca despre subiectul acesta, se pare ca-i e frica, cica sunt cam suparaciosi.” Nu stiu ce ar fi putut sa o sperie asa pe biata persoana de sex feminin, dupa cum usor se poate deduce… E drept, unul dintre cei doi pe care ii vad mereu acolo e foarte nesuferit si nu m-ar mira daca, dupa ce va citi articolul, imi va spune: “Baaaa, auzi, de maine sa nu te mai prind in restaurantul meu!”; insa celalalt e extrem de simpatic si are reflexul de client service in sange, se vede din prima clipa. Sunt sigur ca acesta din urma (de simpatic vorbesc) ma va ocroti, daca va fi cazul… Nu stiu cum s-or fi gasit si, mai ales, cum de s-or fi asociat cei doi.

Renovarea a durat foarte mult. Terasa a fost inchisa complet cu termopane, facand loc unui spatiu functional in tot timpul anului. Se vede ca s-a investit mult acolo si ca proiectul a fost dat pe mana unui arhitect cu mult cap, pentru ca e unul dintre cele mai frumoase si confortabile locuri de acest fel din cate stiu eu. Nu am vazut in Bucuresti atata grija pentru calitate si pentru detalii decat la Noblesse si in cateva (nu multe) alte locuri.

M-am obisnuit greu cu ideea ca nu am nimic serios de criticat acolo. Asa ca am fost foarte incantat sa polemizez putin cu israelianul-simpatic atunci cand s-a ivit prima ocazie. Ca in oricare restaurant sau bar din Bucuresti, nu-ti da nimeni servetele cand iti aduce de baut un ceai, o cafea sau chiar un capucino cu spuma de lapte sau cu frisca. Adesea, nici cand iti aduc ceva de mancare. Intr-o zi, prefacandu-ma mai indignat decat eram in realitate, am intrat cu israelianul-simpatic intr-o lunga dezbatere filosofica pe tema servetelului intr-un local. Timp de un sfert de ceas mi-a explicat, cu zambetul pe buze si cu aerul ca suntem cei mai vechi si mai buni prieteni din lume, ca intr-un restaurant trebuie sa ceri un servetel cand ai nevoie de el. “Bine – zic eu – dar e evident ca de fiecare data cand duci ceva de baut unui client ti se va cere un servetel dupa aceea, ca sa nu se stearga omul cu limba, cu dosul palmei sau cu maneca. De ce sa nu-l duci de la inceput, economisind si chelnerului un drum?” “Da, perfecta dreptate la tine (zambet larg), numai ca in restaurant trebuie sa ceri servetel cand nevoie. (zambet larg)” M-a dezarmat si m-a facut si pe mine sa zambesc, e drept…

Dupa cum s-au si autodefinit, locul acela e o foarte buna combinatie intre o cafenea si un restaurant de tip bistrou. Au mic dejun intre 8:30-11h si un meniu relativ restrans pentru pranz si seara, cu multe sandviciuri, cateva salate, aperitive si paste (inclusiv pe cele cu peperoncino, dar nu la fel de iuti ca acelea care i-au facut lui Cristi ziua amara la Aqua), 8 feluri principale cu peste si carne (somon, creveti, pui, rata, vita, bratwurst), garnituri si desert. Toate sunt bune sau foarte bune si nu imi aduc aminte sa fi lasat decat o data sau de doua ori ceva in farfurie pentru ca nu mi-a placut. Pacat, doar, ca nu au schimbat meniul acesta de peste un an, ba mi se pare ca e chiar de la deschiderea restaurantului. Au si cate o supa a zilei; de obicei din conopida sau mazare. Sunt gustoase si servite cam atat de fierbinti cat trebuie. Cel mai mult imi plac la ei (in afara de deserturi) somonul si vita, cu niste sosuri Dijon sau de branza. Au 6 felui diferite de vin la pahar, dintre care unele destul de bune, ceea ce nu gasesti in multe alte locuri in Bucuresti.

Se vede ca cheful de acolo stie despre ce e vorba, daca isi da interesul. Insa nu cred ca o face intotdeauna. Asa se intampla adesea cu bucatarii care sunt foarte buni cand gatesc insa le e lene sa se implice pana la capat. Unul dintre cele mai bune “teste” e cel al sparanghelului, care iti arata nu cum gateste acel bucatar ci ce lasa acesta sa intre in camara si in bucataria lui si, evident, ce lasa sa iasa de acolo. Cu un sparanghel batran, atos si ingalbenit in fata, nici cel mai mare bucatar din lume nu va mai reusi sa scoata mare lucru din el. La testul acesta, bucatarul de la Doncafe a esuat lamentabil: mi-a trimis un sparanghel atat de fiert incat ajunsese aproape sa se dezintegreze. E o senzatie tare neplacuta sa simti asa ceva pe limba, nu am luat mai mult de o inghititura. Insa nu intotdeauna e asa, cateodata a fost destul de bun. Si cu carnea face la fel, desi mult mai rar; cu siguranta ca pune pe vreun “buyer” sa se ocupe de “maruntisurile” astea. In haute gastronomie, cheful inspecteaza personal tot ce se cumpara, de la legume la condimente, carne si peste, pana la faina, sare si zahar. Daca nu gaseste ceva bun intr-o zi, mai degraba scoate felul respectiv din meniu. Vei auzi acolo: “Imi pare rau domnule client, astazi nu avem sparanghel, am avut o problema destul de serioasa de aprovizionare!”, si nu “Ce ti-e si cu furnizorii astia de la noi… Nu poti sa fii niciodata sigur ca iti aduc aceeasi marfa. Azi, de exemplu, ne-a adus un sparanghel batran si ingalbenit, nu verde si crocant, cum face de obicei. Mancati-l si dumneavoastra asa acuma, intelegeti ca nu e vina noastra… Asta-i viata!”

Si mai e ceva care arata ca chefului de acolo ii pasa de clienti numai cand are el chef (sic!). Am rugat de cateva ori sa-mi scoata boabele intregi de piper din sos, gandindu-ma ca el are in bucatarie tot felul de site sau de alte ustensile cu care ar face asta intr-o clipa, pe cand mie mi-ar lua multa vreme ca sa le depistez, sa le alerg prin farfurie si sa le dau deoparte una cate una. Nu a vrut. Intr-o zi m-am enervat si i-am spus chelnerului sa-i transmita ca daca nu-mi scoate boabele de piper nu mai calc prin restaurantul lor. Chelnerul s-a dus cu mesajul meu si s-a intors cu cel al bucatarului care imi transmitea ca sa fiu sanatos. De atunci am rarit mult vizitele la Doncafe, insa nu le-am intrerupt cu totul pentru ca nu prea am unde sa gasesc ceva mai bun si mai confortabil in zona. Si, mai ales, pentru ca serviciul e bun si rapid si ca au acolo o chelnerita adorabila – pe Claudia – cu care imi face intotdeauna placere sa stau de vorba.

Preturile sunt destul de bune pentru calitatea mancarii, pentru locatie, atmosfera si servicii. Cu mai putin de 100 de lei poti avea aperitiv, fel principal, desert, vin si cafea. Au si meniuri speciale de business, intre anumite ore, care iti lasa o libertate de alegere destul de mare la un pret fix de 65 de lei. Cu siguranta, israelianul-simpatic are meseria asta in sange, si o face cu mare placere. De aceea sta tot timpul in restaurant, printre chelneri si clienti, si asta ii face si pe unii si pe ceilalti sa se simta mai in siguranta.