Chinuitul restaurant din Piata Dorobantilor (Beller, ca sa fiu mai precis)se pare ca nu prea a avut noroc in viata, desi a trecut prin mai multe maini pana acum si s-au facut diverse experimente pe “spinarea” lui. Casa are personalitate, e mare – salile pentru clienti sunt pe 3 niveluri, din care o mansarda frumoasa, cu spatiu deschis – cu o arhitectura si cu structura de casa bogata, din alte vremuri. Cand s-a deschis prima data, a fost unul din cele mai bune restaurante italienesti din Bucuresti, ajungand, insa, destul de repede, unul dintre cele mai proaste, si asa l-a prins si primul inevitabil faliment. Cel care a renovat-o atunci – sunt ceva ani – a facut-o cu multa grija pentru detalii si rezultatul a fost ceea ce cred eu ca trebuia sa fie, adica o casa restaurata, cu feronerie si cu scara scara interioara din lemn sculptat, cu arcade interioare si cu marmura care te fac sa te simti bine. Apoi au venit vremuri tulburi si, dupa o perioada in care nu-si mai dadea seama nimeni daca acolo mai este un restaurant sau nu, am vazut ca se faceau iarasi lucrari de reamenajare si am fost convins ca va redeveni ceea ce fusese nu cu mult timp inainte, sau chiar mai mult decat atat. M-am dus chiar in prima zi in care s-a redeschis si am avut un soc de proportii: probabil ca arhitectul sau decoratorul fusesera trimisi de concurenta ca sa-si bata joc de bietii oameni, pentru ca a acoperit toti peretii cu ziare, dupa care a dat cu lac peste ele ca sa se fixeze bine, sa nu cumva sa se piarda vreo bucatica din “capodopera”. Am avut o scurta, dar puternica dilema: sa ma mai duc vreodata intr-un restaurant care imi provoaca o repulsie teribila, numai pentru ca e foarte aproape de biroul meu? Aproape ca m-am bucurat ca mancarea a fost mai mult (putin?) decat mediocra, asa ca problema s-a rezolvat rapid, de la sine.
De curand mi-a spus cineva ca s-a schimbat iarasi decorul la Dantes, probabil ca si proprietarii, si m-am dus din nou. Scara paraginita, de casa parasita, m-a pregatit deja pentru ce ma astepta inauntru, asa ca socul nu a mai fost la fel de mare ca data trecuta. Sunt convins ca au folosit acelasi arhitect (decorator?), pentru ca nu pot sa-mi inchipui ca mai poate exista si un al doilea in orasul acesta capabil de o asemenea “performanta”. Aici sunt cele mai bizare aranjamente si decoruri pe care le-am vazut vreodata intr-un restaurant, poate cu exceptia Ici et La-ului lui Mr. Dupre: pereti vopsiti cu bronz auriu, cu instalatii cu tot, fete de masa mov pe mese rosii, scaune de plastic transparente amestecate cu altele negre, lustre de toate formele si culorile, de plastic, de fier forjat, de nichel, bucati de oglinzi lipite direct pe pereti etc. Nu sunt sigur ca murdaria nu face si ea parte din “concept”. Aproape nimic nu e curat acolo, peste tot e un strat de praf – e drept, de grosimi diferite – si sunt pete si arsuri de tigari pe mocheta (ce-o fi cautand mocheta intr-un restaurant?), pe banchetele tapistate si cu pernute rosii, chiar si pe fetele de masa. La etaj pare sa fie ceva mai curat si mai dichisit, probabil ca arhitectul a ramas in pana de “inspiratie”, insa reintri in “atmosfera” cand ajungi la mansarda, unde totul este si miroase a vechi si uzat, si asta nu ca la anticariat…
Spre surprinderea mea, mancarea a fost oarecum in contrast cu atmosfera, adica ceva mai buna decat ma asteptam. Am revenit si in ziua urmatoare, mai mult de curiozitate, si a fost la fel, rezonabila. Am luat o foccacia facuta acolo, se pare, pentru ca era calda si buna, o salata la fel de buna si bine prezentata, cu bucati mari de branza si carne, si cate o portie de paste (eram doua persoane, evident), din care una buna (cea cu branza si cu somon) si una mai putin buna (cu fructe de mare si cu sos de rosii). Pieptul de pui cu sos de branza si cu cartofi la cuptor a fost si el rezonabil, a putut fi mancat pana la capat. M-am straduit sa nu las painea sau tacamurile sa atinga fata de masa sau altceva in jur si, cu putin antrenament si cu experienta anterioara, in ziua urmatoare aproape ca mi-a reusit.
Clienti am vazut putini. Aproape toti luau cate un singur fel si plecau imediat ce terminau de mancat, sau chiar cu ultima inghititura pe scari. Eu cred ca am stat cel mai mult acolo, spre mirarea chelnerilor, neobisnuiti cu asa ceva. Oricum, pareau destul de dornici sa ne vada pe toti plecati, pentru ca aveau altceva mult mai instructiv de facut: pe un perete era un televizor mare la care toti cei trei chelneri (numai baieti, din generatia de dupa Revolutie) priveau tinta, aproape extaziati. Am crezut ca e vreun meci de fotbal, desi era cam ciudat la ora aceea. De unde stateam eu nu se vedea, asa ca, nemairezistand curiozitatii, m-am ridicat de la masa si m-am dus sa ma uit si eu: era emisiunea Brainiacs, de pe Discovery! Cel mai emotionant mi s-a parut ca urmareau emisiunea numai in grup, stateau tot timpul impreuna, unul langa altul. Au ajuns la performanta – probabil dupa indelungi exersari – ca sa se strecoare printre mese, sa puna si sa stranga farfuriile fara sa se mai uite pe unde merg sau ce fac, ci numai cu ochii in televizor! Cand am plecat eu nu mai era nimeni in restaurant, imi inchipui ca au rasuflat usurati si ca s-au apucat sa dezbata tema emisiunii si, de ce nu, chiar sa refaca si ei experientele la care tocmai asistasera.
Am platit fix 100 de lei pe doua portii de mancare, cate o apa si o cafea, pret in care cred ca au adaugat si abonamentul la cablul TV (pachetul full!). Sunt sigur ca, mai curand sau mai tarziu, si pe acest restaurant din frumoasa vila de pe Beller il paste soarta celui de dinainte, pentru ca nu vad niciun motiv pentru care un client ar reveni la Dantes.
