Cine a fost chiar si o singura data la tara si a mancat acolo, mai ales de sarbatori, la Craciun sau la Paste, stie ca nu va gasi asa ceva in restaurantele bucurestene, si nici macar nu-si mai bate capul sa caute. De ce nu copiaza cineva pas cu pas ce se intampla la o astfel de masa taraneasca (e un fel de a spune) e greu de inteles. Mai ales ca sunt multi, foarte multi care ar plati dublu sau triplu numai ca sa regaseasca acele gusturi pe care nu le mai uiti vreodata dupa ce ti s-a intamplat sa dai de ele.
Ori de cate ori am auzit despre un restaurant cu bucatarie romaneasca (cu « specific romanesc », cum e la moda), mai nou sau mai vechi in Bucuresti, m-am dus. Adesea am plecat nu dezamgit, ci chiar furios de-a binelea. Mancarea e aproape identica peste tot. Nu degeaba Metro si ceilalti de felul lui au depasit miliardul de dolari in Romania… Aceleasi icre, fasole batuta si zacusca la galetusa, aceiasi carnaciori din grasime si zgarciuri, mici, ficatei si ciupercute, toba cu gelatina, sorici transparent, legume si fructe congelate… Si doar putini se uita si pe alte rafturi decat cele pentru saraci, cu produsele cele mai ieftine posibil.
In Bucuresti am incercat sa ajung la toate restaurantele romanesti despre care vorbeste lumea. Dintre toate, cel mai prost am mancat la Burebista si la La Mama de langa Atheneu. A fost absolut lamentabil. Am luat mai multe feluri, pentru ca era ieftin, insa cele mai multe au ramas aproape neatinse, oricat de foame imi era. In « clasamentul meu invers », cele doua sunt urmate indeaproape de La Berbecu’, de Bistro Atheneu si de (defuncta acum – transformata intr-un restaurant mexican) Beraria Dorobanti. Din cate imi aduc eu aminte, la toate acestea (cu exceptia « defunctului », care era, oricum, abia deschis) se manca mai bine cu multi ani inainte, probabil cand inca nu descoperisera « binecuvantarea » supermarketurilor. Cand s-a deschis primul La Mama, aproape de Stefan cel Mare, vizavi de Politie, nu putini erau cei care se suiau in masina si faceau un drum lung pana acolo. la fel si la Burebista, din cate se povesteste, ca sa nu mai vorbesc de Bistro Atheneu, care era mai tot timpul plin. Alte restaurante la care ai toate sansele sa gasesti « in corpore » produsele si semipreparatele de la Metro si de la Carrefour sunt cele doua Case ale Jienilor, Don Taco, Livada cu Visini (sectiunea romaneasca, pentru ca acolo pretentiile se intind peste mari si tari), The Harbour si Dracula. Nici la Mon Cheri, McMoni’s, White Horse, Nicoresti sau Mamma Leone nu e cu mult mai buna mancarea, insa acolo vezi macar un efort mai mare de a face ceva in plus si de a o combina un pic mai ingenios. Dar nu e greu sa rezisti tentatiei semipreparatelor pe care le iei din congelator, 5 minute in tigaie, si gata pranzul clientului… Ceva ma aproape de ce ar putea sa fie o adevarata bucatarie romaneasca, si unde se vede si un efort mult mai consistent din partea bucatarilor, am vazut la Hanul Berarilor Interbelic, la Capsa, la Select, la Casa Boiereasca, la Jaristea, la City Grill-uri, la Bolta Rece sau la Vatra. Totusi, oricati bucatari s-ar apleca asupra unor pui si purcei de la supermarket, si oricat de priceputi ar fi acei bucatari, tot nu vor putea scoate mai mult decat ceea ce gasesti la aceste localuri cu pretentii foarte mari, de altfel. De la niciunul dintre aceste restaurante nu-mi aduc aminte de vreun fel de mancare, ceea ce inseamna ca nu m-as duce sa mananc acolo decat daca mi-ar fi foame si as trece chiar atunci prin fata unuia. Dintre restaurantele cu bucatarie romaneasca pe care le stiu eu, cele pentru care ma urc totusi in masina si strabat orasul ca sa merg sa mananc acolo (rar, foarte rar, de altfel, si mai ales daca sunt cu vreun strain curios sau care se simte obligat sa « invete lucruri noi », care care ia asta drept un « act cultural »), sunt: Caru cu Bere, Casa Doina, Cocosatu, Lotca, Crama Domneasca si Casa Romaneasca. Au mancare buna, destul de rar foarte buna, insa nicaieri comparabila cu adevarata mancare taraneasca, pe care o poti manca doar departe de Bucuresti. In afara de Lotca si de Cocosatul, celelalte sunt restaurante mari si strategia lor e usor de inteles. Caru cu Bere (cu cele peste 500 de locuri ale sale) si Crama Domneasca sunt localuri turistice, asezate in locuri frecventate de turisti, si nicaieri in lume nu li se da turistilor « de tranzit » ceea ce e mai bun de mancare, nu e profitabil din punct de vedere economic. Situatia e oarecum asemanatoare si pentru Casa Doina, asa ca patronii lor fac, probabil, exact ceea ce trebuie sa faca. Cocosatul si Lotca fac foarte bine, de asemenea, pentru ceea ce pretind ca sunt, asa ca nu au nici ele motive serioase sa schimbe lucrurile cu ceva mai costisitor. Poate cei de la Casa Romaneasca ar trebui sa ofere mai mult decat o fac acum, daca vor sa convinga mai multi bucuresteni sau turisti sa bata drumul pana la Otopeni pentru mancarea lor. Insa de 10 ani merg in formula aceasta si par sa se simta bine.
Daca patronii de restaurante si bucatarii ar vrea sa faca o mancare romaneasca mai buna, sau chiar mult mai buna, ar putea-o face. De doua ori m-am nimerit la cate o masa romaneasca « de protocol », adica facuta de restaurantele respective doar la cererea unor clienti simandicosi. A fost exact ca la mesele de la tara, din copilarie, si toti cei de fata au fost la fel de impresionati, ca si mine. Deci se poate, si in Bucuresti. Insa patronii si bucatarii sunt convinsi sau ca bucurestenilor nu le place asa ceva, sau ca, pur si simplu, nu merita efortul. Dar poate ca stiu eu ceva ce eu nu stiu…
