Nu mai am abonament la TBR si, de cand nu am mai vazut cronicile despre restaurante ale lui Michael Barclay, am incetat sa mai citesc asa ceva in presa bucuresteana. Mi-am zis ca mai bine le scriu singur si mi le citesc pe ale mele, daca nu o sa am altceva mai bun de facut. Am luat multe tepe memorabile in urma unor astfel de “lecturi”. Cum eu sunt foarte pofticios si ma gandesc toata ziua numai la mancare, de cate ori imi cadeau ochii pe cate un articol mai afrodisiac despre un restaurant, ma suiam repede in masina si ma duceam glont acolo. Asa am bantuit ca un caraghios Bucurestiul ca sa mananc lamentabil la un restaurant “spaniol” pe Toamnei (sau pe acolo), am ajuns pe langa Stirbei Voda (pe Schitu Magureanu, parca) pentru o mancare mancare libaneza insipida, pe la Povernei si la Universitate pentru niste peste dubios, pe la Gradina Icoanei pentru o mancare mexicana banala, m-am invartit printre blocurile din Floreasca pentru a ajunge la micul restaurant al unui italian beat. Evident, toate erau descrise de catre autori ca niste culmi ale extazului gastronomic pe meleagurile noastre.
Eu am ramas cu o nostalgie foarte puternica dupa viata de la tara, din Moldova, si dupa mancarea de acolo, mai ales cea de la Craciun si de la Paste. Asa ca, atunci cand am citit un articol bombastic despre restaurantul “cu specific romanesc” Burebista, articol care a reusit – e drept – sa ma faca sa ma cred cu vreo 40 de ani mai tanar, am lasat multe lucruri balta si m-am si dus pe Calea Mosilor in aceeasi zi. Deja intrasem in pielea lui Pastorel Teodoreanu… Insa a fost lamentabil, dar lamentabil lamentabil, la modul memorabil.
Luna trecuta am dat fara sa vreau peste alt articol elogios din Adevarul despre “Bucataria romaneasca, la Burebista”. Cum impresia de la ultima mea vizita la ei (la cel “Traditional”, de pe Mosilor, ca mai au si unul “Vanatoresc”, pe Batistei), din urma cu unul sau doi ani, a fost foarte puternica si inca vie, l-am citit instinctiv. Am ramas perplex! Mi-am spus ca ori autorul e vreun student sarac de pe la jurnalism, care nu a mancat in viata lui decat la cantina din Regie, ori ca e neam cu patronul localului, ori ca Burebista pe care-l stiam eu nu mai exista si ca acum a aparut alt restaurant, exact in acelasi loc si cu acelasi nume, despre care era vorba in povestea jurnalistului. As fi uitat de acest articol daca, acum cateva zile, nu as fi ajuns din intamplare chiar in fata restaurantului cu pricina, chiar la ora pranzului si chiar cand ne era o foame din cale-afara.
Curiozitatea ne-a dat ghes si am intrat, cu povestea junelui jurnalist (asa mi-l inchipui eu, si mi-am permis sa il alint JJ) proaspata inca in minte: “Amenajarea interioara specifica romaneasca a restaurantului te duce cu gandul la casele taranesti, iar aerul din restaurant este unul rustic. Vizita in restaurantul Burebista te face sa te simti ca la tara, asteptand in orice clipa ca o babuta in straie nationale sa intre in local. Conceptul localului deschis in urma cu aproximativ 10 ani a fost ca toti cei care ii trec pragul sa se simta ca si cum ar intra in lumea romanelor romanesti cu Moromete sau Lica Samadaul.” Si continua JJ: “Pe pereti, ardeii iuti uscati stau agatati pe siruri lungi, iar la fel troneaza si stiuletii de porumb uscat. Sirurile de covrigi si funiile de usturoi ofera un aer de autenticitate localului cu mancaruri traditionale romanesti. De asemenea, o diversitate de obiecte specifice romanesti impodobesc localul, dandu-i un aer aparte: farfurii din lut pictate manual, cani de lut emailate, fluiere, un nai si o multime de masti traditionale care intruchipeaza mosi si babe din popor. Pe fiecare masa troneaza in centru un prosop rosu tesut la razboi, iar din tavan atarna un candelabru care este de fapt o roata mare de la un car taranesc pe care sunt instalate cateva becuri.” Uau/wow! Ca sa simti asa ceva cand intri la Burebista si sa mai faci si proza narativ-apreciativa pe decorul si pe atmosfera de acolo, cred ca iti trebuie un suflet neprihanit, de copil. Sau o minte de copil. Sau si una si alta. Eu il invidiez (sincer!) pe JJ, pentru ca noi am vazut altceva in parterul acela de bloc comunist, amenajat in restaurant. Dar noi ne-am pierdut puritatea cam de multisor…
Pentru JJ, “mancarurile sunt preparate pentru cei care apreciaza calitatea gustului natural, bucatarul avand o paleta larga de preparate delicioase, diverse, dar si elaborate. Felurile din meniu sunt specifice bucatariei romanesti, dar sunt combinate si cu preparate din bucataria internationala.” Sigur, asa o fi pentru cineva pentru care cel mai natural lucru sunt micii si ficateii congelati si carnatii cu zgarciuri si cu resturi de carne de la supermarket, toate incalzite “delicios si elaborat” la niste microunde. Adica “specifice bucatariei romanesti” din 2010.
Meniul de la Burebista Traditional e – cum altfel? – foarte lung. Eu am numarat vreo 120 de feluri acolo, care te fac sa visezi cand citesti: caprioare, mistreti, ursi, iepuri, prepelite, fazani, rate, “pui dracesti”, cerbi, ciorbe si borsuri, placinte, papanasi, ciolane de porc crocante, cocosei pe sabie, carnati de la garnita cu muraturi, caviar, guse de porc hranit cu ghinde, branza de oi, pastrama de berbecut de pasune, sorici, babic, jumari si multe, multe altele. Stiu, si eu am zis la fel! Dar in farfurie nu e ceea ce pare a fi…
Prima data ne-au adus vanat, sorici si inca vreo cateva feluri pe care nu le mai tin minte. Insa tin minte ca nimic nu ne-a placut, nu am luat mai mult de 2-3 inghitituri din orice am avut in fata. Ultima data am cerut o supa de gaina cu taitei si un platou “cu ce au ei mai bun la Burebista” (chiar asa am formulat si am lasat la alegerea lor). Am primit ce se vede in poza. Supa a fost rezonabila. De pe platou am mancat doar pentru ca eram foarte infometati: creierul pane a fost fara creier (ad litteram!), cascavalul acru, “ciupercutele” fade, legumele fierte de nemancat, “ficateii” fara niciun gust iar “carnaciorii” prosti, din cel mai ieftin si mai slab sortiment. Micii au fost acceptabili, iar cartofii cu usturoi si muraturile ni s-au parut o adevarata delicatesa, pe langa celelalte. Lamaia din poza nu am mai gustat-o.
Spre surprinderea noastra, restaurantul a fost aproape plin la pranz, chiar cu mese mari, de cate 6 sau 8 persoane, dintre care unele nu vorbeau romaneste. E drept, cam toti aratau foarte diferiti de cei din revistele de business sau din cele cu fete frumoase si cu barbati cu carduri de credit in portofel. Insa erau mult mai veseli si aratau mai multumiti decat “ceilalti”.
Preturile din meniu sunt destul de mici, insa se pare ca sufera o metamorfoza ciudata pana cand ajung pe nota de plata. Au mai avut si altii acest “feeling”. In buna parte, si pentru ca unele preturi sunt trecute in meniu pentru cate 100g, si nu la valoarea totala. Noi am platit pe platoul din poza (2 mici, 4 ficatei, 2 felii de cascaval pane, 2 bilute de creier pane, carnaciori, ciuperci, cateva legume, masline si muraturi) cam 120 de lei. As fi fost bucuros sa dau mult mai mult de atat pe un astfel de platou, insa cu creier adevarat si cu carnati din carne, nu din resturi. Poate ca am nimerit noi exact ce nu trebuia si nu am avut norocul lui JJ, care a mers pe alta pista: “Ca un adevarat restaurant care se respecta, localul are si specialitatea casei, dar si specialitatea bucatarului. Puiul la jar (35 de lei) sau muschiul de porc dacic (36 de lei) sunt printre specialitatile casei, iar dintre specialitatile bucatarului, cel mai gustos este antricotul de vaca de Noua Zeelanda, care costa 120 de lei.” Ospatarul a fost destul de amabil iar cele doua picturi naive de pe pereti neasteptat de frumoase intr-un astfel de loc.
Daca cineva isi inchipuie ca se poate duce la supermarket sa ia mici si ficatei congelati, carnaciorii si rosiile cele mai ieftine, zacusca si icre la galetusa, toba si caltabosi, cascaval pane, creier si alte cele gata semi- sau pe-trei-sferturi-preparate, aduna cateva mese din lemn, lipeste niste farfurii de lut, niste stergare si niste coarne de cerb pe perete si gata! – are un restaurant “cu specific romanesc”, atunci sa stie ca se poate asa ceva in Bucuresti si ca nu ar fi deloc de mirare sa-i mearga chiar bine si sa aiba cronici elogioase. Asa au ajuns si cei de la Burebista sa-si deschida al treilea restaurant intr-un mic palat de pe langa Gradina Icoanei (Casa Rodizio, parca se cheama), care a fost al Casei Regale in vremurile in care nu erau Metro si Carrefour…
