La Pescaria Dorobantilor e un restaurant mic de tot pe Tudor Stefan, intre Piata Dorobantilor si Piata Floreasca, un fel de bistrou mic. A fost deschis in prima parte a lui 2015, in martie, de catre o familie din Galati, Doamna Zina lucrand multa vreme la restaurantul Pescarul de acolo, un loc cunoscut galatenilor.

Sunt la parterul unei case destul de mici si ea, asa cum sunt mai multe de pe strada cu benzinaria, si destul de inghesuite. Au vreo sase mese cu scaune incomode, fara vreo amenajare anume, e ca o cantina mica, o sala de mese facuta cu cheltuiala minima.

Ideea e simpla, si am scris despre asta de foarte multe ori aici, pe Restograf: intr-un restaurant mergi mai intai ca sa mananci bine si, daca e posibil, chiar foarte bine. Daca se poate sa fie si frumos pe perete, inca si mai bine. Daca patronul nu a avut bani pentru toate, sau daca a ales sa-ti dea sa mananci mai ieftin, sa nu-ti puna pe nota de plata si decorurile si factura arhitectului, atunci sa bage putinii bani mai intai in bucatarie si in camara. Deci, pe acest principiu par sa mearga si cei de La Pescaria Dorobantilor si noi ii incurajam, pentru ca asa credem ca e bine pentru gastronomia bucuresteana.

Doamna Zina si domnul ei sot aduc peste proaspat de la Dunare si din mare si, probabil, mai completeaza din cand in cand stocul si cu altceva. Au cateva feluri in meniu, si acelea destul de simple, de “basic”, fara zorzoane: icre, diverse gustari reci, crap si somn prajit, cu mamaliga, usturoi si un pahar de vin sau de bere alaturi… Mancarea a fost destul de buna, cum ne si asteptam, stiind bine cam despre ce este vorba. Eu, moldovean din Galati fiind, am apreciat in particular mamaliga tare, vascoasa, asa cum se facea la tara cand eram eu mic. Doar ca nu au mers atat de mult inapoi sa o faca si cu malai brut, direct de la moara, necernut, plin cu tarate, asa cum imi aduc eu aminte de mamaliga copilariei mele moldovenesti. Si nici nu cred ca ar avea de unde sa mai gaseasca un astfel de malai, nu se mai duce nimeni direct la moara ca sa ia un sca de acolo.

Am asteptat foarte mult mancarea, sper sa fi fost ceva altfel doar in ziu aceea, pentru ca ii auzeam pregatindu-se sa plece spre aeroport si cred ca imi faceau si mie cate un peste intre doua impachetari. Altfel, ar fi o contradictie in “termeni”, in concept: cu cat e mai mic si mai informal localul, cu atat mai mult te astepti ca toate sa mearga repede. Nu le-am pus o nota mai mica la servicii pentru ca patronul vorbaret si natural mi-a alungat repede nervii care se adunasera, la un moment dat. Preturile sunt rezonabile, dar nu chiar atat de mici pe cat te-ai astepta cand intri intr-un loc care arata astfel.

Le doresc succes celor de La Pescaria Dorobantilor, ca sa poata fi un exemplu pentru modelul de restaurant pe care am vrea sa-l vedem cat mai des in Bucuresti, asa cum e in tarile in care spunem ca se mananca bine: un mic restaurant in care patronul e si bucatar, cu familia ocupandu-se de clienti si de piata, cu mancare buna, cinstita, cu preturi care sa nu faca sa te simti inselat, ci dimpotriva, cu clientela stabila si cu patronul care te stie bine si care iti da ce vrei chiar daca nu ii ceri tu.