Prima mea revelatie legata de ce inseamna munca la stat, despre cine sunt oamenii aceia si despre cum fac ei lucrurile, e legata de un restaurant. Asta se intampla pe vremea lui Ceausescu. Auzisem povestiri despre vremurile in care inca mai ieseai binedispus si cu pofta de viata dintr-un restaurant comunist romanesc, insa eu am prins doar perioada in care mancarea din restaurantele pentru “oamenii obisnuiti” devenise deja oribila. Pe atunci eram convins ca “mancarea de restaurant” e altceva, un produs distinct, nici nu-mi dadea prin cap ca ar putea fi acelasi lucru cu ceea ce primeam acasa, de la pariniti si bunici, sau cu ce ne serveau oamenii atunci cand mergeam in vizita. Cu atat mai mult cu cat peste tot, dar chiar peste tot, in orice restaurant, din orice oras, mancarea avea cam acelasi gust.
Asa era, evident, si intr-un oarecare restaurant din Galati, orasul in care am crescut eu. Era un restaurant nici mic, dar nici mare, in care mai fusesem de cateva ori, pe langa niste oameni mari care beau multa bere si care, de aceea, probabil, gaseau mancarea respectiva chiar digerabila… Intr-o zi, printr-un valmasag de intamplari si de evenimente, am ajuns sa fiu invitat de catre o familie la o masa chiar la restaurantul respectiv. Am ramas incremenit, pentru ca pe atunci nimeni nu te invita “la masa” la un restaurant, era de neconceput asa ceva! Daca voia sa-ti dea cineva ceva sa mananci, te invita la el acasa, fara indoiala. “Pai de ce sa mergem acolo? Doar stiti cum e, toata lumea stie.” “Ei, lasa, o sa vezi!” – zice el, si imi face cu ochiul… Nu era un om important pentru Partid, insa era prieten cu seful restaurantului – aveam sa aflu asta in scurt timp…
M-am dus cu inima indoita si pregatit pentru ce e mai rau. Ne-au asezat intr-un colt, chiar langa bucatarie, si au tras un cuier in asa fel incat sa nu-i mai vedem pe ceilalti din sala. Sau, mai bine spus, sa nu ne vada ei pe noi. Apoi au inceput sa vina mancarurile. Dar ce mancaruri… Nu stiusem ca asa ceva poate exista si in alta parte decat in carti sau in filme. Niciodata pana atunci, si nici de atunci incoace, nu am mai mancat atat de mult, cu atata lacomie si cu atata extaz. Probabil ca mancarea aceea e cam ce am putea gasi acum intr-un resturant bunicel din Bucuresti. Cei care nu au trait acele vremuri nu stiu despre ce vorbesc, si nu cred ca vor sti vreodata, oricat de multa imaginatie ar avea.
Asadar, oamenii aceia de la restaurantul cu pricina – si de la celelalte, fara indoiala – nu ne dadusera toata viata mancare oribila pentru ca nu stiau sa o faca altfel, asa cum credeam eu, ci pentru ca… nu voiau! A fost un soc teribil pentru mine, si o revelatie, in acelasi timp. De atunci, nu mai pot intra intr-o institutie de stat, oricare ar fi ea, fara sa-mi aduc aminte de acea experienta cu o incarcatura ontologica decisiva pentru viata mea.
In articolele trecute am scris despre cateva dintre ultimele restaurante de stat care au ramas inca in Bucuresti, dupa atatia ani de la Revolutie, cum ar fi Casa Universitarilor sau Triumf, din fostul Hotel al Partidului, de pe Kiselev. Tot de stat au ramas si Casa Oamenilor de Stiinta (COS-ul), Casa Armatei, sau Cercul Militar National, cum i se mai spune, Clubul Floreasca si Clubul Excelsior, alias Restaurantul MAI. Ce le mai uneste, in afara proprietarului unic, este ca toate ocupa niste proprietati de invidiat, unele chiar palate, in toata regula. Mai mici sau mai mari, insa tot palate, dupa standardele si preturile imobiliare ale vremurilor noastre. Toate au fost restaurante “cu circuit inchis”, mai demult. Acum nu mi sunt asa. Aparent, insa…
Dintre acestea din urma, cel mai bine o duce restaurantul politistilor de pe Stirbei Voda. Fostul Restaurant MAI, acum rebotezat, cu pudoare, Clubul Excelsior. Marea casa boiereasca din inima Bucurestiului e foarte frumos renovata, gradina imensa arata si ea foarte bine, clienti au destui. Cred ca au primit ordin de sus sa-i lase si pe civili sa intre, insa asta pare sa-i enerveze foarte tare, pentru ca fac tot ce pot ca sa-i tina departe si la respect. Nu au un site pe Internet si nici macar numarul de telefon nu vor sa-l dea. Am transcris conversatia legata de numarul de telefon verbatim pe site, are ceva memorabil in ea. Chelnerul a fost de-a dreptul badaran cu noi, iar mancarea noastra a fost facuta in sictir. Probabil ca ne “citisera”, inca de la intrare, sunt sigur ca au ochiul format.
La Casa Armatei lucrurile stau putin diferit. Acolo au un adevarat palat pe mana, si inca unul foarte mare. Atmosfera e destul de sinistra la restaurantul Cercului Militar National, mancarea e lamentabila. Doar chelnerii ce au mai salvat putin situatia, desi erau si ei abatuti rau si complet resemnati. Daca va pasioneaza calatoriile in timp, treceti intr-o zi pe acolo.
Casa Oamenilor de Stiinta, cu celebrul sau Parc al Trandafirilor, din Piata Lahovari, e restaurantul Academiei Romane. Nu, nu al ASE-ului, ci al unei institutii care are un nume asemanator, despre care foarte putini mai stiu ca exista inca. COS-ul (asa e alintat inca din vremurile lui de glorie, de pe vremea lui Ceausescu) e, de 20 de ani, alt loc sinistru al gastronomiei bucurestene, un fel de casa cu stafii, spre diferenta de Casa Universitarilor, sora lui mai mica, unde se mai misca ceva, totusi…
Clubul Floreasca e alt restaurant-strigoi al Bucurestiului, un loc prin care fantoma lui Nicolae Ceausescu se plimba printre mese. Dar se plimba la propriu, pentru ca locul a fost chiar restaurantul lui privat, in complexul pe care il avea pe malul lacului Floreasca, o extensie a principalei sale locuinte din Primaverii. Si restaurantul, si terasa, si piscina cu sauna si sala de sport sunt bine-mersi, la locul lor. Cel putin in restaurant, totul e pastrat intact de pe vremea lui, pana si mocheta sunt sigur ca tot de atunci este. Privit cu ochii mintii, locul e impresionant, intr-adevar, mai ales ca are un lac in fata si un parc cu copaci foarte mari si batrani pe care ii invidiaza orice alt patron de restaurant din Bucuresti, fara indoiala. Mancarea a fost dezgustatoare la Clubul Floreasca. Insa lucrul care mi-a ramas si mai lipit de creier a fost intalnirea cu mai-marele locului, un necioplit cum nu mi-a mai fost dat sa intalnesc intr-un restaurant bucurestean, fie el normal sau de stat. Intreb eu pe un chelner daca pot face niste poze acolo. “Sigur ca da – zice el amabil – stati sa va aprind si candelabrele, ca sa se vada mai bine!” Nici nu apuc sa fac prima poza, ca apare cineva care reactiona la apelativul “sefu’” si care parea sa fie stapanul intregului complex. “Baaaaa, ce-i cu luminile astea aicea?” “Pai sefu’, domnu’ vrea sa faca niste poze.” Niste poze? Da’ pentru ce? Vrea sa faca un eveniment aicea?” “Nu, asa, pentru el, cica vrea sa aiba o amintire cu cum traia Ceausescu…” “Baaaaa, ia da-l pe asta afara de aicea! Cum adica, vine el asa, sa faca poze, ca la el acasa?” Si au mai fost cateva cuvinte pe care daca le-as pune, mi-ar opri cei de la WS articolul…
Ca la Restaurantul MAI, la Casa Armatei sau la Clubul Floreasca lucrurile s-ar putea intampla si acum la fel ca in experienta mea initiatica din copilarie, de la Galati, nu am aproape nicio indoiala. Imi inchipui ca au meniuri si instructiuni separate pentru civili cu sandale, pentru civili cu costum si cravata, pentru sectoristi, pentru plutonieri, pentru generali, pentru parlamntari. Adica exact la fel cum se intampla in toate institutiile statului, oricare ar fi ele…
