Despre micul palat de pe Calea Dorobantilor, vizavi de ASE, am mai scris aici, cand a adapostit un restaurant cu totul fara sens, La Blanca. Daca cei de dinainte au au facut casa frumoasa si restaurantul praf, cei de acum – niste libanezi, mi s-a spus – si-au pus in minte sa faca exact pe dos. Si au si reusit, in mare parte…
Acesti libanezi au amenajat si au decorat frumosul conac boieresc dupa mintea si gusturile lor. Eu le-am pus nota la “ambianta” dupa mintea si gusturile mele, constient, totusi, ca “gusturile nu prea pot fi sustinute cu argumente”. Insa, eu sunt cel care da notele, pana una-alta.
Meniul de la Al Wady e destul de lung. Mancarea a fost buna si sunt sigur ca pot face si mai mult de atat, daca isi pun in minte. Preturile nu sunt mici deloc, insa raman in limitele rezonabilului.
Cat despre serviciu, eu nu cred ca cei de la Al Wady stiu ce sunt acelea “hospitality” si “client service”. Daca as fi in locul lor, as alege niste chelneri cu mai putin negru sub unghii, in primul rand. Restul poate veni de la sine, de multe ori. Pe noi ne-au asezat in coltul cel mai intunecat si mai inghesuit, la cea mai mica masa, desi restaurantul era aproape gol. Nicio problema pana aici. Ne-am asezat cuminti acolo si ne-am pus laptopul si gentile pe masa, ca sa nu le punem noi pe scaunele de la alte mese sau prin alte locuri care nu ne erau alocate, ca nu se face. Cat am stat acolo un ceas, chelnerul nu a avut nicio problema sa puna de fiecare data mancarea peste lucrurile si bagajele noastre, fara sa-i dea prin minte vreo clipa ca ar fi putut face altfel. Asa cum se vede si din poze. La inceput le-am lasat mai pe colt, insa dupa o vreme le-am pus pe mijlocul mesei, destul de ostentativ. Eram tare curiosi sa vedem pana unde se poate merge. Si acum suntem siguri ca ar fi fost la fel si daca ne-am fi scos fiecare cate un pantof si i-am fi pus in mijlocul mesei…
Chiar cand scriu aceste randuri, primesc un e-amil mustrator de la cei de la Al Wady, probail de la un neroman dupa scriitura si frazare. Pare suparat de notele mici, mai ales de cele de la ambianta si de la servicii. “Suntem in perioada de “Soft openning” si Sambata dimineata a fost ziua in care am decis sa remediam cateva aspecte dupa zice zile de “soft opening “… Incercati sa veniti seara peste o luna sau 2 la locatii, sa nu faceti greşeala altora pentru ca pareti mai profesionist.” Sigur, toata lumea stie ca nu iti ies niciodata lucrurile bine de la inceput. Insa reflexul de “hospitality” te costa doar putin dat din gura, sau, sa zicem, 5-6 lei, cel mult: “Stiti, domnule client, noi suntem in soft opening si nu ne-au iesit toate asa cum ar trebui, sper sa treceti cu vederea sai sa fiti convinsi ca peste o luna sau 2 lucrurile vor fi cu totul altfel… “ Sau, de ce nu: “… uitati, va dam o cafea sau o prajitura de la noi, pentru ca nu putem sa ne purtam si sa va luam aceleasi preturi ca si cand totul ar fi aici asa cum ne-am planificat noi…” Daca lucrurile nu sunt cm trebuie sa fie, nu te porti ca si cum ar fi. Insa, vedeti, reflexul acesta de “client service” nu se invata niciodata, nici macar la inaltele scoli de la Lausanne. Pe acesta ori il ai, ori nu il ai, si fara el ramai toata viata…
