Am auzit pareri amestecate despre restaurant, cum ca ar fi ba scump, ba decent; ca portiile sunt ba mici, ba suficiente, ca motivele populare facute din lego nu merg, ba ca sunt geniale etc, asa ca m-am dus la pranz acolo. Pe urma, intr-o seara si inca intr-o seara, ca sa fie tabloul cuprinzator.
Parchezi masina pe unde poti (noi am lasat-o pe Edgar Quinet, desi cred ca parcarea subterana de la Inter poate fi o solutie buna, pana una-alta), dupa care mergi pe jos prin Centrul Vechi pana pe Sepcari, in fata Hanului lui Manuc. Acolo gasesti Lacrimi si Sfinti, langa un magazin de arta gen Consignatia si langa un magazin de vinuri deschis recent si care arata bine. Casa e veche, refacuta si transformata cu rafinament. Barne de lemn recuperat din gospodarii vechi (si scarile, si dusumeaua), dulapuri refacute, ferestre aduse din case vechi – toate astea tratate cu toata atentia si puse impreuna intr-o combinatie reusita. Capacele rosii de oale de pe un perete se potrivesc bine si surprinzator cu motivele oltenesti din lego de pe alt perete, dand impreuna un aer rustic-sofisticat interiorului. Plus, promisiunea de vechi si autentic in combinatie cu fantezie contemporana pe care deja te astepti sa o gasesti si in farfurie.
Pana la farfurie, e de vorbit despre meniu. Atentia la detalii te face sa te gandesti la unitatea conceptului: vine tiparit pe hartie manuala, foarte placuta, iar mie personal imi plac mult culorile logo-ului, galben si gri. Citirea felurilor de mancare este o desfatare in sine: Salata Moartea Tzuicii, Salata de Drum Lung, Macrou Frivol, Somn Sentimental, Placinte Sincera, Serbet Discret sunt cateva exemple care amplifica senzatia speciala pe care o ai inca de la observarea interiorului.
Am luat supa de rosii de Maglavit, ‘din rosii din Maglavit puse toamna la pastrare cu vin, ulei de masline si chimen’ – am citat din meniu. A venit insotita de un cos de paine facuta la Cetate, pentru care nu am decat un cuvant: delicioasa. Supa fost si ea foarte gustoasa si racoroasa, lucru cu care au fost de acord si prietenii cu care eram si au vrut sa o guste. Pana la urma, ne-am intrecut in laude la adresa felurilor pe care le aveam in fata, asa ca masa s-a transformat in festival de degustare, treceam farfuriile de la unul la altul si ne bucuram . Asa am mancat si Ciorba din ierburi de Calafat, Rata Muta, Miel de Sarbatoare, Somn Sentimental si Sarmale Nu-ma-uita. Adica, am uitat total de calorii, dieta si ratiune si am dat drumul la simturi si exclamatii. Aveam si vin productie proprie (vinul lui Dinescu), care e bun si foarte bun – aici, poate, as fi vrut sa am inca doi-trei producatori din zona si sa pot alege – Oprisor, Segarcea, Corcova, Stirbey poate), asa ca, va imaginati ca ne simteam foarte bine. As vrea sa spun aici si de ospatari: imbracati in ton cu tema locului, sunt tineri, placuti si dornici sa isi faca treaba. In final, Cornuletele Senzationale cu nuca, lime si visine, mac si Placinta Gurmanda ne-au facut sa ne uitam in agenda sa vedem cand putem reveni. Cat despre preturi, am platit de fiecare data cam 80-90 de lei de persoana, avand doua feluri de mancare, desert si vin, ceea ce mi se pare rezonabil.
Sa petreci cateva ore la masa la Lacrimi si Sfinti e o experienta culturala. O calatorie prin Romania europeana, echilibrata si revelatoare, care te face sa te simti pur si simplu bine. Nu cred ca mai exista un alt restaurant care sa etaleze atat de frumos cultura gastronomica romaneasca, puteti sa va duceti cu incredere si prietenii straini sau pe cei de aici, plecati intre timp din tara, sa petreceti timp de calitate. Conversatia curge usor si iti amintesti ca viata e frumoasa.
Cristian Gheorghe
