După 7 ani petrecuți la Londra și după ce a terminat o școală de business acolo, chef Radu Ionescu, proprietarul restaurantului KAIAMO, a decis că vrea să încerce cu totul altceva. A avut curajul de a-și urma pasiunea, iar astăzi se numără printre cei mai talentați tineri chefi din România și cei mai respectați. Iar restaurantul său este un etalon al noii gastronomii românești.
Ascultându-l pe chef Radu Ionescu vorbind, nu ai cum să nu remarci pasiunea lui pentru bucătărie! E ceva ce răzbate din spatele fiecărei fraze, fiecărui cuvânt pe care-l rostește, și care te poartă în acest film al vieții lui, în care gastronomia este o lume plină de surpriză, de mirare și autenticitate.
Nu e ușor să schimbi cu totul drumul pe care ai ales să mergi în viață! Dar Radu a făcut-o, iar acum a devenit unul dintre cei mai respectați și apreciați tineri chefi de la noi din țară.
A absolvit faimosul institut culinar Le Cordon Bleu din Londra, a lucrat acolo în restaurante de 5 stele și a făcut „ucenicia” în restaurantul de o stea Michelin a faimosului chef Ollie Dabbous.
Ideea proiectului care s-a concretizat în restaurantul KAIAMO încolțise de ceva vreme în mintea lui… Și-a luat inima în dinți, s-a întors în țară și s-a pus pe treabă. A citit și s-a documentat mult, pentru că își dorea un restaurant cu o identitate puternic românească. Și pas cu pas, visul său a devenit realitate, iar astăzi KAIAMO este #NotJustARestaurant, este un adevărat concept și unul din restaurantele de referință din țară și din lume – pentru că a fost inclus în lista celor mai bune 1000 restaurante din lume de faimosul ghid 50Best Discovery.
De la școala de business, la școala unuia dintre cele mai faimoase institute culinare din lume
Tu ai plecat în Anglia să studiezi business. Cum a apărut în ecuația asta pasiunea pentru gătit?
Am plecat în Anglia în 2010, am terminat acolo Facultatea Global Business Management, după care am continuat cu un master în marketing. Și în perioada masterului a intervenit pasiunea pentru gătit, începând să fac mâncare acasă. Găteam strict din nevoie, pentru că Londra e un oraș foarte scump și nu-mi permiteam să mănânc la restaurant în fiecare zi. Am început cu diverse semi-preparate și lucruri mult mai ușoare – le luam și experimentam acasă. O făceam pentru mine mai mult. Și pe urmă mi-am dat seama că îmi face plăcere cu adevărat și îmi plăcea să mă documentez foarte mult înainte să mă apuc de ceva, despre procesul de gătit.
Am aplicat la mai multe institute culinare în perioada aceea. Spre exemplu, la Le Cordon Bleu, printe altele, deși știam sigur că nu am nicio șansă – la vremea aceea (2014-2015) era al doilea institut culinar din lume. Dar m-am gândit că n-am ce pierde. Am aplicat și am fost chemat la un interviu. Singura lor întrebare a fost de ce vreau să-mi schimb cariera de la business la gătit, dacă sunt conștient de această alegere, dacă știu ce presupune, dacă sunt pregătit să renunț la viața socială, la familie, la timp liber etc. Și bineînțeles că din „mica aroganță” a vârstei de atunci și a necunostinței, am zis „Da, clar! Sunt dispus să fac aceste sacrificii”, chiar dacă nu știam ce presupune viața de bucătar. Am acceptat provocarea, ei m-au acceptat (spre surprinderea mea) și am început în aceeași zi în care am terminat master-ul.
Am avut ultimul meu examen de master într-o zi de luni și în aceeași zi începeam cursurile la Le Cordon Bleu. Nu am mai așteptat rezultatele de la facultate – dacă picam trebuia să reiau tot masterul. Eu m-am dus la școala culinară. Eram pregătit să renunț la orice business pentru gătit!
Cum a fost experiența de la institutul Le Cordon Bleu?
Am simțit că m-am înrolat în armată, numai că uniformele noastre nu erau verzi, erau albe. Totul era foarte strict, foarte dur și standardizat – aceleași reguli din 1895, de când s-a înființat institutul. Pentru mine, totul era nou. De la cum să ții corect un cuțit, cum să tai legume, cum să-ți porți uniforma, cum să o speli, cum să te comporți într-o bucătărie, conduită, etică… totul a fost nou! Și așa, pasiunea a devenit obsesie, cum spune mama 😊 și obsesia m-a adus astăzi unde sunt.
Eu aplicasem pentru „Grand Diplôme”, adică și patiserie și bucătărie în același timp, vreme de 9 luni. Dacă reușeai să treci în următorul semestru, mergeai mai departe și tot așa până la finalul școlii. Dacă picai, trebuia să reiei totul de la zero. Adică era destul de dur. Eu treceam și chiar eram surprins de cum reușeam să prind atât de repede ce predau ei. Am terminat al treilea din toată grupă de 600 de studenți și îmi aduc aminte că mi-a spus cineva de la registratură că am fost cel mai tânăr român care a terminat vreodată cursul de „Grand Diplôme”, ceea ce pentru mine a însemnat foarte mult!
Și după aceea? Ți-ai făcut bagajul și ai venit în România?
Nu. În timp ce eram la Cordon Bleu aveam duminica liberă. Și mi-am ocupat-o vrând să lucrez în industrie. Voiam foarte mult să fac comparația între ceea ce mi se preda și lumea reală. Și m-am angajat. De la restaurante mici, de cartier, la hotel de 5 stele. Singura piesă lipsă din puzzle erau restaurantele cu stele Michelin. Am zis să aplic la toate, indiferent de câte stele au și să văd cine răspunde. Și au răspuns mulți, spre surprinderea mea. Unii au zis că da, alții că nu. De exemplu, Robuchon a spus că da, dar trebuia să mă duc în Hong Kong. Gordon și Alain Ducasse nici măcar nu au vrut să vadă CV-ul, pentru că trebuia să am minim 10 ani de experiență ca să aplic.
În perioada respectivă am ajuns să mănânc de prânz la Ollie Dabbous. Nu știam multe despre el – aflasem că e fostul sous chef al lui Raymond Blanc și că își deschisese un restaurant în Londra. Am citit și am descoperit că era un fel de Marco Pierre White al generației noastre, acel rock-star-chef. Câștigase tot ce se putea câștiga în perioada respectivă în Anglia, inclusiv prima stea Michelin în primele 4 luni jumate de la deschidere. Mi-am dorit să lucrez acolo. Am trimis un CV, mi-a răspuns cineva să mă duc pentru o probă. Spre surprinderea mea, Ollie a fost dintotdeauna o persoană pământeană, foarte rațională, foarte ok ca persoană. Nu era deloc arogant, infatuat, nu țipa niciodată în bucătărie, era foarte calm și întotdeauna încerca să te învețe tot ceea ce știa. Din punctul ăsta de vedere a fost unul dintre cei mai puternici mentori ai mei dintotdeauna. Am lucrat cu el un an de zile. De luni până sâmbătă, de dimineață de la 07:00, până noaptea la 01:00, fără pauză. În anul acela m-am maturizat cât în cinci. Colectivul nu a fost unul foarte bun pentru că erau numai englezi, irlandezi și scoțieni iar eu eram acel intrus care venise acolo să le fure jobul. Nu am avut parte de cea mai bună atitudine din partea lor și au fost multe situații rasiste – începând de la a lăsa pește la vidat cu solzi pe el, pentru a-l descoperi eu așa, până la a mă arde cu diverse cratițe în timp ce eu nu eram atent. Am trecut peste, bineînțeles.
M-am întors acasă în perioada aceea pentru Crăciun, mi-am petrecut timp cu bunicii, cu familia, cu prietenii. Am stat două săptămâni acasă și când m-am întors la Londra, un strigăt interior îmi spunea să încerc și acasă, să dau și României o șansă. Și așa a început totul. După încă o lună petrecută la Londra, pentru a-mi termina contractul, am împachetat și m-am întors acasă fără să mă mai uit în spate.
„Mi-am dorit un restaurant cu o identitate puternic românească.”
Cum ai ajuns la conceptul KAIAMO?
A fost foarte mult research în spate, pentru că tot ce mi-am dorit inițial era un restaurant cu o identitate foarte puternic românească. Și toată ideea a plecat de la meniu, de la mâncarea din copilărie, ce înseamnă pentru mine România adusă în prezent, rețetele bunicii, rețete care mi-au influențat puțin abordarea culinară.
Apoi am zis să creăm cu adevărat un concept, să punem România cumva pe hartă. Și de aceea a rămas hashtag-ul NotJustARestaurant. Am început să studiem ce înseamnă România, ce înseamnă gastronomia, am citit foarte mult despre Radu Anton Roman, m-am uitat la toate documentarele, am încercat să regăsim toate influențele care au determinat gastronomia României în ultimul secol. Am citit foarte mult despre Capșa, despre toate mișcările și despre toate invaziile care au influențat gastronomia românească. Am căpătat drag de tot ceea ce înseamnă România. Și am zis că dacă tot am aflat atâtea despre mâncare, să merg mai departe. Unde găsim lemn recuperat? Unde găsim elemente simbolice puternic înrădăcinate în cultura țării? Și așa au început să apară drapelul regelui Mihai, masca din cui, covorul țesut la gherghef… Și toate au creat acest puzzle conceptual, care astăzi este KAIAMO. Au venit pe rând și toate elementele s-au sudat între ele fără nicio presiune din partea mea. A fost ceva natural.
M-am dus la Sibiu pentru lemn, la Cisnădie, am căutat oameni cu mâini muncite, agricultori, furnizori, producători, cei care au pus cap la cap proiectul și ne-au ajutat cu tot ceea ce înseamnă parte de construcție și șantier. Am știut cum vreau și cum văd locul ăsta.
Când m-am întors în țară, nu erau foarte multe restaurante care să aibă un concept în spate. Erau restaurante bune, ca și acum, dar nu regăseam un concept în spate… să intri într-un loc și să „țipe” la tine ceva din toate punctele și din toate unghiurile. Și am zis să creăm cu adevărat un concept, să punem România cumva pe hartă.
Și numele? De unde vine numele restaurantului?
Mi-am dorit dintotdeauna un nume care la prima vedere să nu însemne nimic, dar de fapt să însemne totul și să fie un mesaj pentru cei care au timp și doresc să descopere ce se află în spatele lui.
La fel cum toata lumea mă vedea pe mine și spunea: „uite-l și pe ăsta, are tatuaje” etc. și ma încadrau în tiparul „slick” și se înșelau, așa mi-am dorit și cu locul ăsta. Voiam să fie un nume pe care să se grăbească să îl încadreze într-un tipar, dar de fapt să nu fie.
Numele este un concept străvechi, dacic. Era scris cu “ch”, „chaiamo” și însemna năzuință spre absolut și frică de mediocritate. Practic, filozofia dacică de năzuință spre absolut, ei tot timpul tindeau spre apogeu. Pentru mine asta a fost cea mai mare formă de manifest și de motivare, pentru că asta am încercat din prima zi, să atingem acel apogeu – în farfurie, în design, în concept, în abordare, în perspectivă, în tot. Am vrut să îl scriem cu „K”, ca să nu pară românesc. I-am pus și un Omega la sfârșit, din același motiv.
Masca a devenit simbol în momentul în care am primit-o cadou de la ultimul meșter care sculpta aceste măști în România și este făurită după metoda tradițională, din lemn și lână, cu coarne de animal. Este purtată în nordul țării, ăn noaptea dintre ani, pentru a alunga spiritele rele, un simbol al schimbării. Și noi încercăm să schimbăm mentalități, perspective, încercăm să schimbăm gastronomia. Am agățat-o în cui, exact la intrare, tocmai pentru a alunga spiritele rele care doresc să intre în restaurant. Cam ăsta e laitmotivul.
„Ce contează pentru mine foarte mult este ca fiecare preparat să spună o poveste. Trebuie să însemne ceva.”
Cum concepi meniul și cât de des îl schimbați?
Schimbăm meniul o dată la 3 luni. Pentru noi contează, în primul rând, doi factori: sezonalitatea și produsele locale. Aceste doua variabile rămân neschimbate întotdeauna.
Avem o filosofie foarte simplă. Din perspectiva produselor, dacă găsim acele produse în România și sunt disponibile, le vom lua numai din România. Dacă am căpșuni în țară, chiar dacă sunt mici și urâte, le voi lua de aici, nu din Spania. Daca nu sunt în Romania (de exemplu, caracatiță), le voi lua din altă parte. Apoi, partea de sezonalitate este dictată de sustenabilitate, pentru că încercăm să lucram numai cu ingredientă de sezon. Nu voi lua iarna roșii fără gust din Turcia, când le pot lua numai în perioada verii, din România. Daca sunt disponibile în sezon, le folosesc numai în sezon. Costul este mai mic, gustul este mai bun și ajut și producția și producătorii locali. Asta a stat la bază. Și în funcție de asta creionez meniul. Ne gândim cum și încercăm să creionăm dish-uri noi în funcție de ingredient. Adică lăsăm natura să ne dicteze ritmul.
Ce contează pentru mine foarte mult este ca fiecare preparat să spună o poveste, să însemne ceva. Fie că este vorba despre un preparat tribut unui mentor, unei persoane dragi, sau unui sous chef, ori unei persoane care a fost la KAIAMO și a plecat, fie că este un preparat influențat din perioada școlii sau influențat de Olllie (cum avem un preparat special pentru el), toate trebuie să spună o poveste. Numele trebuie să însemne ceva, povestea din spate trebuie să fie la fel de importantă ca și ingredientele pe care le folosim. Și niciodată nu am lăsat ceva la voia întâmplării.
Lucram foarte mult cu această sinestezie în ultimul timp. Am descoperit involuntar faptul că încercam să schimbăm percepția asupra anumitor elemente. De exemplu, avem o stridie care nu este o stridie, o piatră care nu este o piatră, un măr care nu este un măr. Ne jucăm foarte mult cu mintea și cu percepția oaspeților asupra mâncării. Mintea ta îți spune că ar trebui să fie un măr, dar când îl tai descoperi că e un parfait din ficat de pui. Și până să concepi exact ce și s-a întâmplat, ai acel moment de descoperire și de noutate și te entuziasmezi ca un copil care descoperă ceva pentru prima oară. Asta face parte din portofoliul nostru, ca un laitmotiv. Încercăm întotdeauna să dăm alte texturi și alte stări unor ingrediente cu care toți suntem obișnuiți.
Chiar dacă schimbăm meniul o dată la 3 luni, păstrăm câteva dintre favoritele oaspeților ca signature icon. De exemplu pietrele comestibile, parizerul pe ziar și lucruri care au fost cu noi de la început și nu țin de sezon.
Bunica mea este enciclopedia de rețete. Face parte din echipă. De fiecare dată când schimbăm meniul o sun, o întreb, verific cu ea diverse rețete și de multe ori chiar vine să ne arate metoda ei înainte să schimbăm sau să alterăm noi ceva.
Parizerul pe ziar, cum ți-a venit ideea?
Și pentru mine a fost o surpriză, sincer. Este unul dintre preparatele tratate cu foarte mult drag în perioda copilăriei de mine, pentru că îl primeam duminica de la bunica mea, exact așa, cu piure de cartofi și muștar. Era pentru mine highlight of the week! În timp ce colegii mei primeau parizer în fiecare zi, pentru că era ușor de aruncat într-un sandwich, eu îl primeam prăjit, la sfârșitul săptămânii, după antrenamente, după școală, meditații. Era un fel de răsplată supremă! Și întotdeauna l-am asocicat cu o stare de bine, chiar dacă el era asociat cu sărăcie, rutină, cu timpuri grele, comunism. Mi-a plăcut această contradicție și acest contrast între viziunea poporului asupra unui ingredient și abordarea noastră. Și l-am pus în meniu cu gândul că nu o să-l comande nimeni, dar o să fie funny.
În primul meniu a devenit best seller. Toată lumea îl comanda. Veneau oameni special pentru asta, trimiși de la Marriot, televiziuni, reportaje, toata lumea voia să vadă parizerul pe ziar! Mi-am dat seama atunci că nostalgia este un element foarte puternic în cultura românească și că acel gust a fost uitat și redescoperit, așa cum am redescoperit și eu România.
Într-un an de zile, am vândut 8.700 de bucăți. Am zis că nu este real așa ceva!
Din punctul meu de vedere, o să fie în meniu până când vom închide (dacă va fi cazul vreodată).
Industria restaurantelor se schimbă, la fel și oaspeții.
De unde își iei inspirația?
Inspirația este în funcție de emoțiile pe care le trăiesc, în funcție de situațiile în care sunt pus. De exemplu, acum sunt în casă de o lună de zile, nu mai suport anumite gusturi. Îmi gătesc acasă, nu comand. Am un bonsai pe biroul la care lucrez și mă uit tot timpul la el. Și mă gândeam că vreau să fac un dish, ceva, cu acest bonsai. Să văd ce aș putea să pun în el, ceva care să fie ca un desert. A fost lângă mine bonsaiul ăsta o lună de zile, zi de zi.
Cumva mă uit la situația din jur și îmi dau seama dacă mă afectează și în ce măsură. Și dacă este o emoție destul de puternică, încerc să o transpun mai departe, să spun o poveste fără să fie nevoie să discut verbal cu un oaspete. Să îi spun o poveste prin mâncare. Și așa au luat naștere foarte multe preparate. Inspirație sunt, în continuare, părinții mei, bunica mea.
La fel, dacă descopăr noi gusturi în lume, pe unde am mai fost, încerc să mă gândesc dacă avem și noi în România ceva asemănător cu acel gust. De exemplu, am avut o înghețată cu hribi, undeva în Italia. Și era foarte ciudat gustul în sine. Adică aveai rece, aveai cald, aveai gust de ciuperci de pământ, aveai și gust de zahăr. Era dulce și foarte ciudat. Apoi discutam cu bunica mea și îi povesteam. Și ea mi-a zis „Și eu, la Baia Mare, când eram mică, mâncam alune de pădure, castane și mai găseam și câte o trufă, două, dar nu erau scumpe ca acum”. Și am intrebat „Cum adică? Mâncai castane și alune de pădure cu trufe?”. Și ea mi-a zis că da. Încerca să îmi descrie cât putea și am început să experimentez în bucatarie. Am făcut o înghețată din alune de pădure și am ras câteva trufe deasupra. Nu am simțit nimic! Am zis ok, mai încercăm! Apoi am încălzit puțin trufele și le-am pus peste înghețată. Și s-a declanșat un gust foarte bun și foarte diferit! Și cumva asociezi două gusturi pe care nu le-ai asocia în mod normal. Totul a plecat de la acea înghețată de hribi din Italia.
Cumva, tot ceea ce mă înconjoară ajunge să influențeze foarte mult perspectiva mea în ceea ce privește meniul.
Și încă o chestie la care țin foarte mult: încerc să nu fiu repetitiv în anumite gusturi. Dacă am pus un vițel cu un sos foarte bun, indiferent cât de bun e sosul și cât de mult îmi place, încerc să nu-l folosesc la alte preparate. Adică îl las asociat așa cum l-am gândit atunci. Pentru că altfel s-ar crea un puzzle asupra căruia aș pierde controlul.
În plus, citesc destul de mult, mă documentez, încerc să mă uit și la nivel global la ceea ce se întâmplă și mă interesează foarte mult direcția în care se duce toata scena gastronomică.
De multe ori îmi dau seama că oricât de mult mi-ar plăcea anumiți chefi și oricât de mult mi-ar plăcea gastronomia unei țări, nu se aplica la ceea ce se întâmplă în Romania. Nici mentalitatea, nici accesul la ingrediente, nici unitatea în breaslă. Mă uit, cum ne uităm noi toți către Occident, și visăm puțin cu ochii deschiți, din păcate. Dar simt o schimbare în industrie, o schimbare în bine.
Cum vezi peisajul gastronomic românesc?
Simt o schimbare în industrie. Cel puțin, înainte să înceapă nebunia asta, simțeam o schimbare în bine. Văd că oamenii sunt mai deschiși către experiențe, sunt deschiși să încerce. Și văd cât mai mulți colegi din industrie care chiar se străduiesc să ofere mai mult decât mâncare, să ofere o experiență – ceea ce, din punctul meu de vedere, lipsea acum câțiva ani. Acum te întreabă la telefon dacă preferi o anumită masă, o anumită sticlă de șampanie, te mai întreabă de alergii, de intoleranțe. Simt că se chinuie un pic mai mult. Și cred că asta este un semn că industria se schimbă, dar și că toți oaspeții se schimbă. Pentru că înainte toată lumea era foarte reticentă, adică se duceau la restaurant doar pentru a mânca ceva și pentru a stabili anumite întâlniri. Acum vin oaspeți și nici nu deschid meniul și cer direct meniul de degustare. Ceea ce e un vot de încredere la care noi ținem foarte mult!
Trebuie să tratăm oaspeții exact așa cum este conduita fiecărui restaurant. Mulți dintre ei vin pentru experiență, mulți vin (în continuare) doar să mănânce o porție de mâncare, mulți doresc un business meating și vor ceva mai intim, alții doresc să impresioneze, alții să vină cu persoane străine, să le arate o altă față a gastronomiei din România… Sunt foarte diferite motivele, dar simt că totul se schimbă într-o direcție mai bună. Asta până să ne lovească acest haos.
Chef Radu Ionescu, despre impactul coronavirs: A fost șocant!
Apropo de haos, ce se întâmplă la KAIAMO acum?
Noi am închis pe 10 martie. Pe 8 martie am avut primul șoc de anulări, pentru că aveam rezervări pentru 134 de persoane pe toată ziua și am rămas cu 64. A fost foarte dură lovitura! Eu nu înțelegeam în momentul ăla și am zis „Ok, virus în China, nu e primul, nu o să ajungă chiar așa de puternic în Europa”. Apoi am văzut că restaurantul a început să fie din ce în ce mai gol. Pe 9 și 10 Martie am avut trei persoane și șapte persoane. A fost șocant, pentru că erau zile de vineri și sâmbătă.
Am decis să închidem, în primul rând pentru că nu este safe pentru echipă și pentru oaspeți și, în al doilea rând, pentru că nu știm cum să abordăm această situație. Venind la restaurant, cheltuiam mai mult decât produceam. I-am trimis pe toți acasă, le-am interzis să iasă, le-am zis să stea acasă izolați și să aștepte să vedem ce se întâmplă.
La o săptămână după, a apărut acea stare de urgență și s-au închis restaurantele. A rămas partea de delivery, alții au făcut pick-up și toate cele. Eu am zis că fără echipamente nu facem nimic. Stăm acasă, suntem responsabili. Le-am plătit salariile pe toată luna martie, am reușit să pun de-o parte să le plătesc și pe luna aprilie și acum am început să mă documentez, de două săptămâni, ce se poate face cu șomajul tehnic, cu contabilitatea, cu finanțele și cu tot. Am început să mă uit câți bani mai avem puși de-o parte pentru că au fost folosiți cam toți și am intrat într-o stare de panică oarecum, datorată strict de incertitudinea finalului.
Am zis că mă mai gândesc la partea de business, ce putem face, și m-am apucat să caut echipamente de protecție. M-am chinuit foarte, foarte mult până când am găsit cinci-șase echipamente de protecție complete, autorizate de DSP, DSV. Și o să ne implicăm într-o acțiune umanitară mai diferită începând cu Vinerea Mare, acum, și o să o ținem așa cât putem, să ajutăm în funcție de cât vom rezista și din punct de vedere financiar. Vom apela la public, cine dorește să ne ajute – atât companii în parteneriat, sau orice persoană privată care poate dona. Noi, în baza donației, vom găti cât de mult putem pentru anumite cadre – nu neapărat din spital și asistente, ci persoane mai expuse la virus.
În timp ce facem, asta trebuie să ne gândim și la o strategie de business încât să supraviețuim. Pentru că, din păcate, uitându-mă la ce se întâmplă la nivel global, va dura mult mai mult decât credem.
Încercăm să ne mobilizam din punct de vedere umanitar, cum am făcut cu Crucea Roșie acum două-trei luni, cum am făcut cu UNICEF vara trecută. Încercăm să ne implicam în comunitate, însă nu am vrut să fac după ureche, fără echipamente sau oferind un produs de slabă calitate. Încercăm să facem lucrurile diferit și să oferim acea transparență totală. Adică tu ai încredere în mine să donezi o porție de mâncare cuiva, eu mă ocup să gătesc și tot eu mă ocup ca persoana respectivă să o primească în mână de la mine. Nu o duc la un spital și o las la mama naibii, ca să fie apoi aruncată. Nu! Mă asigur că a ajuns la persoana respectivă, îi cer feedback, îi cer fotografii, vreau să știu că totul e bine. În perioada asta trebuie să se facă diferența între ce se întâmplă pentru esență și ce se întâmplă pentru aparență!
Din iunie, KAIAMO a deschis terasa Boboko by KAIAMO, în strada Emil Pangratti 30 A, cu un meniu adaptat timpurilor actuale, păstrând filosofia brandului. Conceptul este acela de a oferi clienților „comfort food” și de a aduce un omagiu mâncării bunicii. De altfel, toate preparatele din meniu se numesc, de fapt, „Mamaie”, cuvântul fiind tradus în diferite limbi. Toate preparatele sunt aranjate și servite în „homemade milk buns”, niște chifle de lapte pufoase, și sunt delicioase. Le poți servi pe terasa sau lua la pachet.
