Despre prinţi şi prinţese
O cronică gastronomică îşi poartă privirea uneori dinspre farfurie spre ambianţa dintr-un restaurant şi spre onorabilii comeseni, a căror prezenţă poate fi invocată în favoarea calităţii cutărui stabiliment gastronomic. Precizările ce urmează, condimentate cu ceva erudiţie şi un vârf de bun simţ, sunt un ghid pentru editorialiştii şi comentatorii restografului. Vom începe cu o reflecţie despre prinţii şi prinţesele pe care i-am putea întâlni în Bucureşti şi eventual într-un restaurant bucureştean.
Fraza cu caracter de generalitate cea mai apropiată de adevăr este aceea că în Bucureşti azi nu mai există prinţi şi prinţese. Echivalentul lor contemporan, în sensul puterii politice, economice sau a prestigiului social, este termenul vag şi stânjenitor de VIP. Astfel am putea relata cu o notă de umor binevoitor că în restaurantul cutare am întâlnit pe vipul X şi vipessa Y. Deşi eu aş argumenta că formula are şi un caracter obiectiv, persoanele astfel denumite s-ar putea simţi luate peste picior. Atunci soluţia de facilitate într-o relatare fără mare pretenţie literară ar fi să pomenim onorabilităţile prezente într-un restaurant cu apelativul, recâştigat în decembrie 1989, domnul X şi doamna Y. Cuvintele româneşti prinţ şi prinţesă (din germană şi franceză) sau în varianta italienizantă, principe şi principesă, sunt intrate în limbă abia pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi desemnează un titlu nobiliar al aristocraţiei occidentale. Principele suveran din Occident are echivalentul medieval românesc de domn, domnitor, voievod sau gospodin/gospodar, iar pentru partea femeiască a familiei domnitoare avem doamnă şi domniţă, iar dispărut azi din limbă chiajnă pentru fiica domnitorului. Pentru rangurile boiereşti putem de asemenea găsi foarte vechile apelative jupân şi cneaz, boier sau mazil, iar partea femeiască s-ar desemna prin jupâneasă, jupâniţă, cucoană, cuconiţă, şi tot doamnă şi domniţă. Toate aceste cuvinte vechi româneşti nu au ajuns însă la o formalizare istorică şi astfel nu reprezintă titluri nobiliare. De aceea ele pot fi folosite metaforic în texte cu ambiţii literare.
Cu toate că în Ţările Române nu au existat titluri nobiliare ereditare, funcţiile de la curte s-au transformat cu timpul în ranguri boiereşti. Ele au devenit ereditare de facto prin aceea că un neam ajuns suficient de puternic putea să-şi asigure din generaţie în generaţie funcţiile cele mai importante. Pe lângă această perpetuare a într-o familie a unuei anumite funcţii, s-a împământenit şi obiceiul venalităţii funcţiilor, adică a vânzării lor. Astfel funcţia/rangul mare obţinut de o persoană nu atesta neapărat vechimea unei familii boiereşti, ci bogăţia şi eventualele relaţii la care a ajuns o persoană în momentul în care o aflăm într-un rang. Fiul de boier parcurgea un cursus honorum de la cele mai de jos ranguri până la cele care presupuneau cu adevărat exercitarea unui funcţii înalte.
In secolele XVIII – XIX o serie de familii greceşti din Fanarul stambuliot, aşa-zişii fanarioţi, şi ulterior alte familii pământene au dat ţării unul sau mai mulţi domnitori. Familiile acestea s-au bucurat de un prestigiu deosebit, iar fiii domnitorilor s-au numit, cu un cuvânt turcesc, beizadele (beyzade – fiu de prinţ). Acest prestigiu social s-a transformat în secolul XIX în obiceiul de a numi descendenţii acestor familii cu formula măguliatoare prinţ şi prinţesă. Începând cu Carol I însă titlurile princiare au fost strict rezervate familiei domnitoare. După primul război mondial când numele familiei regale a României a devenit de România, regele, şef al casei regale, era cel care acorda sau retrăgea titlul princiar. Astfel nu toţi membrii casei regale de România poartă titlul princiar. Azi în mod legitim poartă titlu princiar cele cinci fiice ale regelui Mihai, prin naştere, şi soţul fiicei celei mai mari, căruia i s-a acordat în 2005 de către regele Mihai titlul de prinicipe de România împreună cu cel de Alteţă Regală.
Toate celelalte titluri princiare care circulă prin reviste VIP şi în discuţii private sunt fie de-a dreptul imposturi, fie metafore prin care se exprimă o anumită tradiţie istorică a unei familii. Dintre aceştia există câteva cazuri în care titlul a fost acordat de o casă domnitoare occidentală.
Majoritatea descendenţilor familiilor boiereşti, între care se numără şi cele care au dat ocazional un domnitor, nu sunt însă azi VIP-uri în sensul sociologic al termenului, adică nu au nici putere politică, nici putere economică şi sunt necunoscuţi marelui public. Ca grup uman ei au fost victimele celei mai cumplite forme de discriminare socială, inclusiv persecuţie politică violentă (condamnare politică, domiciliu obligator, interdicţia studiilor superioare) în anii comunismului. Ostiliatea aceasta socială a continuat însă şi în anii tranziţiei postcomuniste, adică până azi.
Descendenţii acestor familii fac obiectul unei uri difuze tocmai pentru faptul că deţin calităţi care nu se pot cumpără, nu se pot dobândi decât după un efort de mai multe generaţii şi nu se pot distruge nici cu cele mai sofisticate metode de opresiune politică. Aceste calităţi sunt distincţia, eleganţa, gustul înnăscut, rafinamentul, o anumită blândeţe în relaţiile cu ceilalţi oameni şi evident politeţea. Efortul mai multor generaţii de a excela în cele bune – talent, generozitate, profesionalism, devotament, onoare – li s-a imprimat deseori pe chip în forma unei frumuseţi greu de definit, dar izbitoare.
Singura modalitate de a onora puţinii care au mai rămas din această lume este aceea de a nu caricaturiza universul lor. Prinţii şi prinţesele, boierii şi boieroaicele, câţi vor mai fi rămas, şi-au confirmat titlul prin suferinţele prigoanei politice. Învăţătura lor ni se transmite prin discreţie şi delicateţe. Despre câteva figuri din lumea aceasta voi vorbi în episoadele viitoare.
