Daca s-ar fi intamplat sa merg de trei ori si nu de patru la Beraria Dorobanti inainte de a scrie despre ei, i-as fi pus direct in lista celor care dau mancare proasta bucurestenilor, alaturi de Burebista, de La Mama si de alte cateva ca ele. Nu stiu daca e doar o intamplare ca toate cele la care am mancat cel mai rau sunt “cu specific romanesc”. Eu sunt mare amator (si consumator) de mancare romaneasca de la tara, in gusturile mele e pusa imediat dupa cea frantuzeasca; insa carnatii cu resturi de carne si zacusca la galetusa de la supermarket mi se par oribile. Si ma enerveaza foarte tare cand le regasesc in farfuria de la restaurant pe post de “felurile noastre traditionale romanesti”.
Tocmai ma pregateam sa “reciclez” cronica despre Burebista, aproape tot ce scrisesem acolo, cu exceptia pasajelor despre amenajare, mi se parea ca s-ar fi potrivit si aici. Azi (adica intr-o miercuri) m-am dus din nou, mai mult intr-o doara si pentru ca e foarte aproape de biroul meu. Am avut o surpriza de proportii. Nu stiu daca s-a schimbat bucatarul intre timp, daca le-oi fi fost eu mai simpatic de data aceasta sau daca am nimerit din intamplare cu degetul in meniu unde trebuie, ca mancarea a fost atat de buna incat nu m-am oprit pana mi s-a facut rau, de a trebuit sa ma duc acasa sa ma intind in pat ca sa-mi revin, ca nu mai eram in stare sa ma intorc la birou asa ghiftuit. Nu sunt un om cumpatat cand e vorba de mancare, sunt foarte pofticios si lacom. Imi pare intotdeauna rau cand intrec masura, insa data viitoare fac la fel, iar si iar…
Restaurantul acesta e deschis de curand, de cateva luni, de catre Marius Locic (da, cel din televizor) si de un asociat (Alin Simion, pe numele lui) chiar in rondul de la Piata Dorobantilor, pe partea cu liceul, unde isi are si sediul firmei cu afacerile lui imobiliare si unde e amplasat panoul electronic pe care ruleaza celebrul filmulet. E amenajat destul de bine, nici cu mare rafinament sau cu grija pentru toate amanuntele, dar nici cu economie. Insista sa-l numeasca “berarie”, cu toate ca putin din ce vezi acolo te duce cu gandul la asa ceva. Au un spatiu mare la demisol si o terasa deschisa la etaj, la fel de mare, care incepe pe o strada (Paris) si se termina pe alta (Rabat), facand inconjurul casei. Salile de jos sunt luminoase, au ferestre mari chiar la nivelul trotuarului si trebuie sa faci eforturi mari ca sa nu intorci instinctiv capul ca sa te uiti pe sub fustele femeilor care iti trec pe deasupra capului, la cativa centimetri. Mai ales acum, de cand cu canicula…
Desi au bagat multi bani in afacerea aceasta, se vede de la o posta ca nu au catusi de putin reflexul de « client service » si nici cel mai mic simt al detaliului, Sunt sigur ca se tot intreaba de ce nu au mai multi clienti (e aproape gol, mai tot timpul – vad pentru ca trec zilnic in drum spre birou), dar, cand esti obisnuit cu lucrurile mari – asa cum e Locic – mai greu iti dai seama ca vreo cateva maruntisuri pot face diferenta de la un restaurant gol la unul plin.
Geamurile salilor de la subsol par sa fie ermetic ferecate toate, nu se deschid, asa ca e o atmosfera cam inchisa (mai ales ca miroase mult a fum) si calda. Ori aerul conditionat nu face fata, ori era pe cost-cutting, ca eu am transpirat suficient incat sa astept cu nerabdare sa termin de mancat si sa plec de acolo mai repede. Daca aceasta cronica ar fi scrisa de catre un rauvoitor, sigur ati mai citi si despre praful din cateva locuri in care ar trebui sa nu fie, despre paianjenii de pe la colturi, despre mustele decedate sau despre chistoacele de tigari (pleonastic, dar merita subliniat) aruncate pe jos. Dar mie mi-au atras atentia mult mai mult sefii de sala (asa pareau) si niste personaje despre care o sa scriu intr-un articol separat, la alta rubrica. Daca dl. Locic nu vrea sa ai senzatia ca iei masa chiar in biroul lui, atunci cred ca ar trebui sa nu-si mai lase angajatii sa umble liber prin restaurant si sa-l ia drept cantina-de-la-subsol, discutand de-ale lor in gura mare, peste capul clientilor, chiar asa putini, cati intra acolo.
Asadar, o buna parte dintre cei care mananca la Beraria Dorobanti par sa vina din birourile de la etaj sau sa aiba o legatura directa cu ce se intampla acolo. Am mai vazut si cativa turisti razleti (cu hartile pe masa si cu pantalonii scurti si rucsacii aferenti), dar, mai ales, pe domnii si pe duduitele de pe Beller, cu inconfundabilii markeri sociali la vedere, scosi ostentativ in evidenta ca sa fie clar despre ce e vorba si sa nu se produca vreo confuzie. Dupa ce stau cateva ore in meditatie si asteptare la The Eatery sau la Turabo, domnisoarelor li se face foame si vin in grup compact si gures la Berarie, ciugulesc o frunza de salata, un morcov, o limonada, dupa care repede inapoi la The Eatery si la Turabo, ca nu cumva sa le fi scapat ceva intre timp. Pe seara, iarasi o scurta deplasare in grup catre Berarie… tup-tup- tup… salata, morcov, limonada… si repede-repede, tup-tup-tup, inapoi la The Eatery si Turabo pentru alte cateva ore de reflectie si de asteptare. Si a doua zi la fel, si a treia, si tot asa…
Dar sa vorbim si despre mancare! Meniul e aproape exclusiv de tip “grill”, cu cateva ciorbe si salate ca antreu. Mai multe feluri de carnati, mici, frigarui, pastrama, pomana porcului, bulz, ciolan cu fasole, sarmale, snitele si un peste sau doi, iar ca desert papanasi, clatite si placinte. Cu exceptia gulasului, mancarea de la primele vizite la Berarie a ramas aproape neatinsa in farfuriile noastre. Micii si carnatii, mai ales, au fost de cea mai proasta calitate, aduse direct de pe raftul cu solduri din raionul pentru saraci-lipiti ai celui mai cinic supermarket (tot pleonasm). Varza rece plutea intr-o balta de ulei rece, legumele erau si ele facute in sictir – ca sa folosesc un eufemism. Doar ciorba a facut sa nu fiu obligat sa ma opresc la vreun restaurant de peste drum, pentru a nu ma reintoarce nemancat la birou. Si toate acestea au fost recomandarile chelnerului, facute fara macar sa clipeasca! Omul acela ori a vrut sa se razbune pe mine, din cine stie ce motiv, ori sa i-o plateasca lui Locic, facandu-l de ras in fata clientilor cu mancarea aceea, ori avea ceva cu amandoi.
Ultima data nu am mai mers pe mana chelnerului si am ales eu patru feluri, sperand – dupa experientele de data trecuta – ca macar unul dintre ele sa poata fi mancat pana la capat. Mi-am permis asta, fiindca preturile sunt mici la Berarie. Prima a venit iahnia de fasole cu un ciolan care nu era ciolan, ci sunca cu multa grasime si sorici. Au fost destul de bune amandoua (si fasolea si sunca), asa ca nu a mai ramas nimic in farfurie. Pastrama de oaie cu usturoi si cu mamaliga a fost excelenta, asa ca am dat-o gata rapid, desi aproape ma saturasem dupa primul fel. Ei bine, spre stupefactia mea, si pomana porcului, in grasime fierbinte, cu mamaliga si cu usturoi, si bulzul cu doua feluri de branza, carne si cu ou deasupra au fost excelente, asa ca nu a mai ramas nimic nici din ele. Si, in lacomia mea, am mancat si o portie intreaga (adica doi + doua moturi) de papanasi! Si am dat gata si doua sticle cu bere nefiltrata. Sigur ca mi s-a facut rau de atata mancare, abia am ajuns acasa (noroc ca stau peste drum) unde am zacut pana seara. Dar macar satisfacut…
Serviciul a fost si el de la o extrema la alta. Prima data am asteptat 45 de minute pentru cei trei mici pe care i-am lasat in farfurie. Ultima data, in timpul acesta infulecam deja al patrulea fel. Sa inteleaga fiecare ce vrea de aici.
Preturile sunt mici la Beraria Dorobanti, cam 20 de lei, in medie, pentru un fel consistent. Eu am mancat si am baut pana era sa ajung la spital, cu 127 de lei, patru feluri principale cu carne, desert bere si o limonada. Se plateste cu banu’ jos, ca in imobiliare, cartile de credit nu sunt bine vazute acolo.
Mi se pare greu de crezut cat de putin le pasa multor patroni de restaurante de clienti, si, la urma urmei, de profitul lor. Sau poate e doar locica de vina? Una din regulile elementare le restauratorilor spune ca daca odata nu gasesti ingrediente de calitate si felurile respective risca sa iasa prost, mai bine le scoti din meniu in ziua respectiva. Oare cand s-ar supara mai tare cineva? Cand ii spui: “Imi pare rau, domnule client, nu mi-au placut sparanghelul si telemeaua pe care le-am vazut dimineata la piata si am preferat sa nu le iau, asa ca azi le-am scos din meniu. Insa am gasit niste momite grozave, nu ati vrea sa le incercati?”? Sau cand ii spui: “Da’ nu e vina noastra, sefu’! Iar ne-a adus furnizorul ala carnati plini cu grasime si cu zgarciuri, ca nu mai stii la ce sa te astepti de la el. Niste nenorociti, dom’le! Asa fac toti in ziua de azi, c’asa-i la noi la Romanica. Ce poti sa le faci? Eheeee, pai, cand lucram eu pe vapor la nemti…”?
Dle Locic, daca intr-o zi ajungeti prea tarziu in piata si nu mai gasiti mare lucru, de ramaneti cu un singur fel in meniu, dar la fel de bun ca acelea pe care mi le-ati dat miercuri, sa nu va fie frica. Va asigur ca vor veni mai multi clienti sa manance doar felul acela decat va vin acum ca sa aleaga exact ca la loterie intre 20 – 30 de feluri. Credeti ca cel din Dristor, care s-a imbogatit, avea 20 de feluri de shaorma in pravaliile lui? Nu, are unul singur, de ani de zile, si ziarele scriu doar despre el!
