Daca ai un palat, sa faci un restaurant argentinian acolo e ca si cum ai deschide o pizzerie in Casa Vernescu. Nu ca nu s-or fi gandit israelienii cu cazinoul si la asta; dar, dupa ce s-au gandit cateva secunde, au renuntat la idee. Insa patronului de la La Blanca i s-a parut combinatia potrivita. Ori stie el ceva ce oamenii obisnuiti nu stiu, ori are bani de aruncat sau de spalat acolo, ori a fost chiar convins ca zecile de mii de studenti vor trece strada in grupuri – grupuri ca sa manance la el. Ori nu ii pasa de studenti si ii asteapta pe oamenii cu bani multi, asa cum fac aproape toti patronii de restaurant din Bucuresti.
Micul palat, chiar vizavi de ASE, e o casa mare mai degraba obisnuita privita din afara, in praful si in vacarmul de pe Calea Dorobantilor. Mai ales ca pare destul de neingrijita si e data cu var acolo unde ar trebui altceva, care costa un pic mai mult, e drept. Dupa ce treci ii pragul, insa, vezi ceva ce multi stiu doar din filmele « de epoca » sau din reclame. Nu mai descriu interiorul, am pus cateva poze care arata destul de clar despre ce vorbesc.
Nu a fost nicio surpriza pentru mine sa gasesc locul aproape pustiu. Si nici ca ne-au dus intr-o sala fara incalzire, de ne-au clantanit dintii in ora aceea si jumatate cat am stat acolo. Stiau ei ca trebuie sa faca economii serioase cand nu ne-au luat paltoanele ca sa le puna intr-un cuier, cum te-ai astepta intr-o astfel de casa, ci ni le-au pus pe un scaun, langa noi, sa le avem la indemana. Sunt sigur ca acest restaurant a pierdut tot timpul bani de cand a fost deschis (din aprilie, anul acesta) si ca va pierde tot timpul si in cele cateva luni pe care estimez eu ca le mai are de trait. Adica, mai direct spus, eu nu cred ca va apuca vara in aceasta formula.
S-au gandit ca la o asemenea casa se potrivesc niste fete (se citeste « fetze ») de masa din material lucios, de plapuma, inchise la culoare. Si, ca sa intareasca si mai mult atmosfera « vintage », au mai lasat cate una dintre traverse (fetele acelea de masa mai mici, detasabile, chelnerii le numesc « naproane », parca) de la clientii de dinainte. Nu sunt sigur insa ca si marele gandac ce se plimba familiar pe lambriuri facea parte din acelasi scenariu.
E suficient sa arunci doar o dingura privire pe meniu ca sa te lamuresti cum stau lucrurile la La Blanca. Toti cei care m-au indemnat sa merg acolo mi-au spus ca e un restaurant argentinian, si ca asta merita incercat, pentru ca e o bucatarie mai rara in Bucuresti. Insa patronii Blancai nu se multumesc cu putin. Adica doar cu atat. Asa ca te imbie si cu toate delicatesele marilor restaurante : scoici si tot felul de alte fructe de mare, cu salata de vinete, foie gras, prosciutto cu pepene galben, placinte cu carne de vita sau cu spanac, pate de ficat, pasta de porumb cu un fel de humus, limba cu usturoi, St. Jacques, vita gatita in stil asiatic, pui si porc, supa de praz cu cartofi, paste Carbonara si de multe, multe alte feluri…
Noi am mers pe recomandarea lor si cam toate sugestiile au batut spre felurile din bucataria sud-americana. Platoul argentinian a fost destul de bun. Cel mai mult mi-au placut limba cu usturoi si rulourile cu carne. Ceva mai putin placintele cu spanac, apoi tot un fel de placinta, dar cu legume si cu ou, pateul de vita si pasta de porumb cu naut (destul de condimentata, aceasta din urma); insa au fost mancate si ele, toate, pana la urma. Supa de vita a fost de-a dreptul banala; fara vreun gust aparte si plina cu ulei. Apoi am primit un Muschi de vita argentiniana, Vita in sos Teriaki cu orez si Legume la gratar. Vita, adusa pe o piatra, a fost destul de buna. As fi preferat-o in farfurie, dar nu conteaza prea mult. Mai putin cea cu sos, care avea multe zgarciuri, iar sosul si orezul erau banale. Legumele au ramas nemancate. Desertul a fost bun, dar nu mai tin minte ce era, insa sigur nu unul amerindian.
Prezentarea si serviciile au fost si ele pline de disonante la La Blanca. E ciudat sa vezi cum niste chelneri extrem de ceremoniosi, uneori chiar dincolo de limita rezonabilului (ca sa nu spun ca a penibilului), iti aduc un castron cu ciorba parca tocmai luat de la Burebista, cu un ardei iute alaturi, iti pun apa in pahare de 25 de cm. si apoi iti asaza alaturi cele mai banale servetele de hartie, cele de panza nefiind socotite necesare intr-un astfel de loc. Cred ca ce am mancat noi in micul palat se serveste in 99% dintre restaurantele de oriunde in lume pe mese de lemn fara fete de masa, cu funii de ceapa si ardei pe pereti, pe post de decor, cu chelneri veseli si cu clienti galagiosi, care se simt in largul lor. Si, cu siguranta, nu gasesti foie gras si St. Jacques aolo.
Asteptarea a fost destul de lunga. Felurile principale le-am primit abia dupa o ora, asa ca toata masa noastra a durat mai mult de o ora si jumatate. Sa crezi ca vei avea la pranz clienti care sa caute o jumatate de ora un loc de parcare in Piata Romana, si sa mai stea si o ora si jumatate la masa, in frig… asta de model genial de business, de studiat pe la cursurile de marketing ale facultatilor de peste drum!
Daca ar fi chiar ceea ce ii spun numele pompoase din meniu, mancarea de la La Blanca ar putea fi considerata ca avand preturi normale, chiar avantajoase, uneori: intre 20 si 40 de lei antreurile, pastele si multe feluri cu carne si peste, intre 40 – 85 vita si cateva specialitati cu nume mai exotice, 10 – 12 lei garniturile. O masa in doi te duce pe la 300 de lei, cu ceva vin. Adica exact ceea ce asteapta zecile de mii de studenti de la ASE de atata mar de vreme…
