Ori de cate ori am fost in Constanta (foarte rar, o data la cativa ani), prietenii mei de acolo, care stiu ce-mi place si ce nu, m-au dus la niste restaurante in care am mancat mai mult peste fi alte inotatoare. Ca locurile acelea nu semanau prea mult cu cele cu care sunt eu obisnuit in Bucuresti, nu a contat niciodata prea mult atata vreme cat mancarea era destul de buna, desi destul de simpla si adesea rudimentara (sau, poate, tocmai de aceea). Ieri am ajuns din nou in Constanta si am fost curios sa aflu de la niste localnici care cred ei e cel mai bun restaurant din orasul lor. Dupa un scurt brainstorming, in care s-au vehiculat mai multe nume, cel mai des pomenit a fost Marco Polo, asa ca acolo m-am dus sa mananc la un pranz prelungit.

Am gasit o cladire destul de noua, fara etaj, care pare sa fi fost facuta la comanda cu aceasta destinatie precisa. Acesta e un mare avantaj pentru un restaurant, fiindca majoritatea sunt facute in case sau cladiri cu care proprietarii trebuie sa faca multe compromisuri ca sa iasa ceva functional. Am primit o intampinare destul de ceremonioasa si de teatrala, care ne-a prins putin pe picior gresit. Am inteles repede despre ce era vorba, de cum am pasit inauntru. Decorurile sunt opulente, de restaurant cu pretentii mari. Nu tocmai pe gustul meu, insa par de calitate, destul de scumpe, sunt coerente, se vede ca au fost facute de catre un arhitect care a avut o idee clara si unitara in minte. Terasa, semiacoperita, e impresionanta: larga, aerisita, frumos amenajata, cu foarte multe plante adevarate si mari, fotolii de gradina comode. Imi inchipui ca s-au investit multi bani acolo si ca miza e o afacere serioasa, de la care se asteapta un ROI substantial, nu pare deloc genul de local facut doar din pasiunea cuiva pentru gastronomie sau din orgoliu.

Era destul de multa lume la mese, mai mult de jumatate din locurile de pe terasa erau ocupate, ceea ce rar am mai vazut in ultimii ani la restaurantele autopozitionate ca sofisticate sau, pe limba lor, “de lux”. O parte dintre clienti erau din businessurile cu costum si cravata; o alta parte din businessurile la care markerii sociali sunt lantul de aur si uitatul cu sictir la cei fara. Completarea pe partea femeiasca era facuta aproape exclusiv din exemplarele cele mai distinctive si reprezentative ale genului, interesate in egala masura de ambele tipuri de business.

Noi faceam nota discordanta la Marco Polo. Probabil ca ni s-a facut un “profil” si au inteles rapid ca nu suntem “clienti recurenti”. Prin urmare, nu meritam sa se “investeasca” prea mult in noi, asa ca ne-au asezat la o masa cu o fata de masa “reciclata”, adica ramasa de la clientii precedenti. Cu o pata mare in mijloc, inca umeda, pe care nici macar nu s-au obosit sa o acopere cu o farfurie, asa cum mai fac altii. Si nici macar nu era o fata de masa, ci o traversa, adica ceva pus peste fata de masa tocmai ca sa fie mai usor de schimbat si spalatul lor mai ieftin. Tacamurile erau deja in aranjament complet pe masa, pentru patru persoane. Nu s-au deranjat sa le ia pe cele nefolosite, de la locurile ramase libere, desi stiau ca le puteam murdari (fara sa vrem asta, evident!).

Meniul e imens, cu vreo 200 de feluri, aproape toate italienesti, cu cateva mici “insertii” de mancare romaneasca (ciorbe, mici, tochitura, papanasi etc.). Sunt multe lucruri deosebite la Marco Polo: bruschette, carpaccio, prosciutto, crostini, ficatei, ciupercute, orez, penne, lasagna, tortellini, tagliatelle, spaghetti, pizza, pui, vita, porc, salate, tiramisu, clatite, inghetata si cate si mai cate… Ma asteptam sa vad mai multe feluri de peste si fructe de mare intr-un meniu atat de gros, insa subiectul nu pare sa fie de mare interes pentru ei. Chiar cand l-am intrebat insistent pe chelner ce imi recomanda, mi-a spus despre orice, numai despre peste sau fructe de mare nu.

Personalul a intrat rau in alerta cand au vazut ca tot scriu uitandu-ma la meniu. A venit imediat un chelner si m-a intrebat ce fac acolo. I-am spus ca notez si mi-a atras atentia ca nu mi se permite asa ceva, ca acelea sunt retetele sefului bucatar si ca nu am voie sa le duc la alt restaurant (sic!). S-a dus sa vorbeasca cu cineva care parea sa fie sef sau patron, pe care sef sau patron l-am auzit cerandu-i indignat sa-mi ia urgent meniul. Il luase deja alt chelner, dar tare as fi fost curios sa vad ce s-ar fi intamplat daca i-as fi spus ca inca nu m-am horatat si ca vreau sa-l mai studiez. Cred ca mi l-ar fi smuls din mana, cel putin asa pareau sa sune directivele venite dinspre seful cel suparat.

Ni s-a permis, totusi, sa ramanem. Am luat mai intai o supa crema de legume mult prea groasa si cu un gust nedefinit. Apoi am cerut vita pe care o iau intotdeauna cand ma duc intr-un nou restaurant. Nu avea gust, desi nu era nici rea si parea sa fi fost gatita cu grija. Insa nu cred ca se putea scoate mai mult din carnea aceea de slaba calitate, indiferent cum ar fi fost preparata si cu ce sos. Cartofii la cuptor au fost foarte buni; si sosul de branza a fost, desi unul destul de obisnuit. De legume, insa, nu prea te puteai atinge: broccoli era facut praf de la atata fiert, morcovii erau facuti atat cat trebuie insa nu aveau niciun gust, iar de cartofi fierti m-as fi lipsit bucuros intr-o portie de legume sote cu doar trei sortimente. Am mai luat spaghetti din care am mancat doar putin, cred ca erau cele mai ieftine (si mai proaste, pe cale de consecinta) pe care le-au gasit la supermarket. Nici desertul nu a iesit cu nimic in evidenta si sunt convins ca nu s-au obosit sa il faca la ei in bucatarie (poate de aceea portiile erau neasteptat de mari): tiramisu, prajitura cu ciocolata si inghetata si panacotta cu ceva siropos.

Serviciul a fost destul de rapid si de eficient, ba chiar unul dintre chelneri a si zambit de cateva ori. Preturile sunt rezonabile, cele mai mari sunt la vita si la dorada, de cate 55 de lei. Cu 100 de lei poti avea un meniu complet, cu gustare, fel principal, desert si un pahar cu vin, si sanse sa gasesti ceva foarte bun in cele 200 de feluri, pentru care sa vrei sa te reintorci la Marco Polo. Insa pentru asta trebuie sa fii constantean si sa te duci acolo timp de cateva luni, luand de fiecare data altceva, ca sa le poti incerca pe toate. Eu nu am avut, insa, norocul acesta in viata…

Cred ca cheful (adica bucatarul sef – ca mi se tot atrage atentia asupra “jargonului”) de la Marco Polo-ul onstantean e din categoria – foarte larga – a celor care isi inchipuie ca reteta e cheia succesului culinar. Il si vad cum cum pune o lista lunga in mana soferului de la aprovizionare si il trimite unde vede el cu ochii ca sa cumpere carne, legume si condimente. Si pe sofer, care se opreste la primul supermarket intalnit in cale. Oricum, la meniul acela imens nici nu prea imi imaginez cum ar putea face altfel. De aceea sansele ca mancarea sa fie mai mult decat mediocra sunt reduse, chiar si cu cele mai originale si ingenioase retete, die ele din bucataria traditionala sau de haute cuisine.