Eu evit cat de mult pot sa merg la restaurantele interlopilor, ale mafiotilor sau ale guvernantilor corupti, mi se face sila cand ma gandesc ca banii mei ar putea ajunge prin asemenea buzunare. De aceea intreb intotdeauna al cui e un local sau altul, insa rareori primesc raspuns, chiar si cand, aparent, nu ar fi nimic de ascuns. Imi inchipui ca si altii fac la fel, de aceea am pus o rubrica distincta pe Restograf in care scriu al cui e fiecare restaurant.

Ma asteptam ca dupa Revolutie cele mai multe restaurante – mai ales cele mici, bistrourile, terasele – sa isi puna la loc vizibil (si de cinste, de ce nu ?) ale cui sunt si cine e bucatarul acolo, asa cum e mai peste tot in lume. Sunt putini, insa, cei care au curajul sa « iasa din rand »: Alain si Mihaela Kremeur la fostul Bistrot Français, Romica la Exile, cei doi, sot si sotie, la Deutsche Kneipe, sau Vova, nevasta, fiica si Patrizia, la Osteria Gioia, ca sa spun despre cativa.

La Mica Elvetie St. Moritz (pe numele lui intreg) lucrurile sunt clare din acest punct de vedere: inca de pe site il vezi pe elvetian in poza, pe homepage, iar pe coperta meniului sta scris, mare: « Fam. Jakob & Crenguta Hausmann ». Ca si cum ar spune : « Da, noi suntem si ne asumam toata responsabilitatea pentru ce se intampla si se mananca aici. » Mie imi place asta si ma simt mai in siguranta. Hausmann pare sa fie un om foarte activ si intreprinzator. Scrie carti de bucate, participa la emisiuni TV, organizeaza evenimente in Bucuresti si in alte locuri din tara, zile speciale, pune retete pe site, face catering, incearca sa-si vanda conceptul prin franchize, se baga in tot felul de parteneriate etc.

Restaurantul il are pe langa Manastirea Casin, intr-o zona frumoasa. E intr-o casa cu poezie, cu o curte mare, nebucuresteana, in care a amenajat o terasa care e superba in poze, mai putin in realitate, insa. Pacat ca nu prea arata a gradina elvetiana, desi ar putea, cu nu prea mare efort. E cam neingrijita, are putine flori, multe lucruri sunt lasate la intamplare, in dezordine. Nici mobilierul nu mi se pare prea atragator, cu mesele acelea de sticla si cu scaunele incomode din fier greu.

Dl si dna Hausmann ne dau « mancare traditionala elvetiana » – adica un amestec de bucatarii traditionale germana, italieneasca si cuisine du terroir frantuzeasca – , insa aproape exclusiv partea cu carne a acestora, care – fie vorba intre noi – e si cel mai usor de facut. Meniul nu e lung. Au mai multe gustari cu carne (unele afumate), tartar, carpaccio, salata cu carnati si branza si un file de peste in sos de bere. Mai deosebite sunt specialitatile cu mai multe feluri de carne, branza si cartofi, Snitelul umplut de vitel si Fondue Bourguignonne si Chinoise – acestea din urma niste feluri traditionale la ei, cu multa carne in mult sos. Insa specificul (accentuat) al Micii Elvetii St. Moritz sunt carnurile pe piatra, si cei de acolo incearca sa ti le bage pe gat, aducand ca argument si ca « 98% dintre clientii nostri asta vor cand vin la noi ». Acestea sunt bucati de carne semipreparata (vita, pui, strut, cerb, mistret, ton, creveti etc.) pe care ti le aduc pe o piatra incinsa, in ideea ca devin mai bune dupa ce stau o vreme acolo si daca le mai ungi si cu niste unt sau cu sosuri picante. Eu cred ca le e pur si simplu mai comod sa-ti paseze responsabilitatea pentru ce iese, si isi pot permite sa puna marje mai mari cu acest USP inca putin exploatat in Bucuresti.

Prima data am luat si eu o astfel de piatra, desi banuiam ce ma asteapta. M-am simtit cam caraghios cand au venit sa-mi puna un sort (a se citi « shortz ») pe mine, ca acela din poza. Nu ma dau in vant dupa experimente inedite la restaurante, dimpotriva, sunt destul de conservator. Carnea a fost de buna calitate, insa e evident ca a ramas cruda. Sunt putine sanse sa faci ceea ce trebuie in situatiile acestea. Nici sosurile nu mi s-au parut foarte bune, ca sa mai salveze ceva. Asadar, a fost o masa mai degraba ratata. Nu din vina lor, ci din a mea, pentru ca m-am lasat manipulat, desi stiam ce va iesi; si ca, oricum, nu ar fi putut fi altfel. M-am lecuit, si a doua oara am luat mancare « normala »: o supa buna de sparanghel si un Julien de vitel foarte bun si el – carne de vita taiata marunt cu mult sos brun. Si deserturile au fost bune, mai ales sorbetul, care pare sa fie o specialitate a casei.

Preturile sunt mari la Mica Elvetie. Gustraile sunt intre 40 si 80 de lei. Cred ca de aceea le mai vand si la jumatate de portie, ceea ce nu prea am mai vazut la alte restaurante. Legumele la gratar sunt 35 de lei, si in niciun caz nu fac banii acestia. Cele doua feluri de fondue sunt la 160 de lei (portia pentru doua persoane), mancarea preparata intre 70 si 100, deserturile 20-30, iar carnea pe piatra intre 70 puiul si 140 tonul. O masa buna pentru doi, cu un vin, poate trece bine de 400 de lei, si asta fara a vorbi deschis despre «haute gastronomie ».

Chelnerii nu par sa aiba vreo legatura cu aceasta meserie, desi nu au facut nimic iesit din comun, ceva ce nu mai fac alti frati de-ai lor, de la celelalte restaurante bucurestene. Sunt plictisiti, apatici si obositi. Ar fi putut sa ne vanda un vin scump, de pilda, ca tot eram in bani si pusi pe cheltuit. Insa nici nu le-a dat prin minte sa intrebe, asa ca am lasat-o si noi balta, nu am vrut sa le facem un serviciu si am cerut din proprie initiativa doar cate o bere nefiltrata.

Dle Hausmann, mancarea e buna. Preturile sunt alegerea dv. Daca ati ajuns la concluzia ca e mai bine asa, nu am nimic de comentat. Oricum, eu ajung rar acolo. Insa cred ca gradina (si toata ambianta, la modul general) ar merita un « touch » mai elvetian, totusi, si nu doar datorita numelui restaurantului.