Unii bucuresteni isi mai aduc aminte ce e aceea o “livada”. Daca ar fi pe mana cui trebuie, micul restaurant cu marea lui gradina ar putea fi unul dintre cele mai frumoase si mai de succes localuri din Bucuresti. Insa nu a fost sa fie, si nici nu va fi prea curand.

Sa presupunem ca un om obisnuit are o casa mica si cocheta, fara etaj, intr-o zona inca plina de poezie din centrul Bucurestiului, cu o gradina imensa in fata, plina cu copaci mari, batrani si umbrosi. Sa mai presupunem ca omul acela vrea sa-si faca un restaurant acolo, un bistrou, o terasa sau ceva de felul acesta; fie de placere, ca sa isi invite prietenii sa mamance si sa depene amintiri in fiecare zi impreuna sub copac, fie ca pe o mica afacare, ca sa-si hraneasca familia, fie din cine mai stie ce alte pricini. Sa ne mai imaginam ca omu’ are putini bani, foarte putini. Ce credeti ca ar face, deci, omul acela obisnuit in asemenea situatie?

In primul rand, ar face curatenie. Ar strange excrementele de caine si de alte dobitoace, ar da cu matura, ar da casa cu var, ar varui si copacii si zidurile din jur, care marginesc curtea, ar sapa gradina si ar pune niste flori, ar da cu furtunul si cu stropitoarea prin jur… lucruri din acestea simple, care nu te costa decat niste transpiratie si cateva julituri. Apoi, s-ar aseza cu nevasta la umbra sub un copac batran si ar spune: “Femeie, oare ce le-ar placea oamenilor sa manance cand vin intr-un loc ca acesta si se asaza la umbra sub un copac batran, ca acesta sub care stam noi? Si oare ce gasim noi de cumparat in piata? Si, din ce gasim acolo, ce stim noi sa pregatim mai bine? Crezi ca din intersectia acestor multimi nevide ar putea iesi vreo 10 – 15 feluri bune pe zi?”

Insa patronul Livezii cu Visini nu e un om obisnuit. El e un bucurestean. Prin urmare, vrea sa faca lucrurile taman pe dos decat le-am face noi, astilalti. In primul rand, tine gradina aceea cu farmec nebucurestean intr-o mizerie cum rar am mai vazut la vreo terasa din centru. Cand intri in curte, mai intai dai peste un loc viran, lasat in paragina, fara urma de verdeata pe el, cu gunoaie, moloz si resturi (e cel din poza in care se vede si poarta). Apoi iti sar in ochi zidurile (si cele ale casei si ale curtii) pe care cineva a intins la repezeala si in sictir o vopsea urata, ceva intre visiniu si caramiziu inchis, fara sa curate sau sa repare zidul inainte. Intr-o astfel de gradina imensa abia daca sunt cateva flori, si acelea nu in pamant, ci in ghivece, neingrijite si ofilite. In rest, mai mult tufe anemice de gard viu, care traiesc doar de pe urma ploilor din ultima vreme. Si,ca sa extrapolez putin, eu sunt sigur ca la Livada e bine “reprezentata” si mizeria pentru care Sanepidul iti inchide restaurantul, nu numai cea care doar te indispune cand miroase prea tare.

Daca ar vrea, patronul ar lua doi studenti amarati care i-ar face locul acela luna intr-o saptamana, cu cativa banuti. Dar nu o va face! Stie ca amenajarea si chiar curatenia sunt printre lucrurile care ii impiedica cel mi putin pe oameni sa mearga undeva sa manance, daca stiu ca gasesc acolo mancare buna. Exemple sunt destule. De aceea multi traverseaza tot orasul ca sa se inghesuie la Cocosatul, de pilda. Si patronul Livezii crede ca si el face mancare buna, si se bizuie pe asta.

In urma cu multi ani, un om gospodar si-a deschis un restaurant intr-un sat din judetul Arad, departe, foarte departe de oras. I s-a dus vestea ca face mancare buna. Poate si pentru ca nu existau supermarketuri pe vremea aceea, omu’ facea toata mancarea si bautura numai cu ce gasea prin batatura lui si prin cele ale vecinilor. Au inceput sa se duca sa manance la el oraseni din Arad, din Timisoara si din alte locuri, de la peste 100 de Km. Se duceau cate doi, cate patru, dar si in grupuri mai mari, organizate. M-a dus si pe mine acolo un prieten intr-o zi, cand am fost la el in Timisoara. Am facut aproape doua ceasuri la dus, ceva mai mult la intoarcere, cu burtile pline. A fost foarte buna mancarea, intr-adevar! Am depanat amintirile acestea doar ca sa spun ca acolo mizeria si ruina erau si mai mari decat la Livada cu Visini. Insa nu m-a deranjat “decorul” neuzual, catusi de putin, si imi aduc aminte de jumatatea aceea de zi ca despre una in care am mancat si m-am simtit bine.

Dar asemanarea dintre taranul transilvanean si bucurestean se opreste aici. La primul puteam alege dintre afumaturile si borcanele din pod si din pivnita si cele cateva feluri de mancare pe care ni le putea prepara in ziua respectiva. Bucuresteanul ne imbie cu peste 100 de feluri in meniu, in buna traditie a locului: ciorbe de perisoare si de morcovi Vichy, tochitura, pastrav cu migdale si calcan, zacusca, vitello tonatto, bulz, pui Shanghai, gustare taraneasca, pollo con verdure (specialitatea bucatarului), tochitura, Valdostana, cestino di pollo, cartofi boieresti, tocanita, escalop Zingara, nido di manzo, saltimbocca alla romana, Stroganoff, Chateaubriant (sic!), penne de toate felurile, salata Paulista si multe, multe altele.

Am fost o singura data la Livada, in urma cu multi ani, am mancat prost si nu aveam de gand sa mai revin. Insa zilele trecute am ajuns din nou acolo, pe neasteptate, la o intalnire cu fosti colegi de facultate. In amintirea zilelor in care imparteam frateste mancarea la cantina, m-au lasat sa iau cate ceva din farfuria fiecaruia. Am fost destui, asa ca am putut gusta din multe feluri si am facut si un sondaj ad hoc. Cel mai mult ne-a placut slanina cu ceapa – aici a fost unanimitate. Si zacusca si salata de vinete au fost bune, la fel si branza si maslinele. Parerile au fost impartite la salata berlineza, facuta din carne fiarta de vita, ciuperci, ou, castraveciori, ceapa si maioneza. Insa abia la felurile principale ne-am lamurit cum stau lucrurile… Evident, am cerut cele doua recomandari din meniu: specialitatea casei si specialitatea bucatarului, adica Muschi “Livada cu Visini” (un muschi de vita pe cruton de paine, cu sos de visine), respectiv Polo con verdura, un fel de a-i spune altfel unui banal pui fiert cu legume. Tot la o recomandare expresa am luat Pui “Livada” – un piept de pui gratinat cu sos de vin, chimen, coriandru si mozzarella. Apoi, Pastrav cu migdale, Carnati de casa, Ciuperci cu Gorgonzola, Tigaie picanta de porc, Tochitura, Somon, Ciorba de vacuta, legume si inca vreo cateva feluri pe care am uitat sa le notez. Mai toate au venit intr-o prezentare nefireasca, destul de pretentioasa, pe farfurii mari, patrate, cu decoruri si cu arabescuri ca la restaurantele de lux.

Felurile principale au fost intre mediocru si lamentabil, nu am primit nici macar un singur fel despre care cineva (si am fost vreo zece oameni acolo, cu gusturi si experiente culinare extrem de diferite, facute in multi ani prin toate colturile lumii) sa fi spus ca a fost bun: sosurile fara niciun gust (cand nu erau proaste de-a binelea), carnea si proasta si prost gatita, ciupercile crude, din tochitura s-au mancat doar mamaliga si oul, carnatii “de casa” suspect de asemanatori cu cei de pe rafturile pentru saraci de la supermarket, painea uscata, muraturile moi si banale. Legumele au fost oribile: imbibate cu ulei rece, prost facute. Pastravul cu migdale, mai ales, l-am socotit o insulta la inteligenta noastra. Nu ca ar fi fost rau (doar un peste banal, luat direct din congelator si pus in farfurie, dupa un scurt pasaj pe un gratar), ci pentru ca, la Livada, “cu migdale” inseamna, pur si simplu, ca bucatarul da o fuga pana la primul chiosc al unei statii de autobuz, cumpara o punga cu migdale de doi lei, o desface, baga doua degete in ea, apuca vreo cativa samburi, ii pune peste peste si apoi o cheama pe chelnerita ca sa ne serveasca cu mandrie un “pastrav cu migdale”! Doar prajiturile “toate facute in casa” ce au mai salvat masa, desi nu inteleg de ce si-or mai fi batut capul sa le faca ei de vreme ce ar fi putut cumpara ceva absolut identic de la Carrefour sau de la Metro. Si visinata “din partea casei, facuta din visinele noastre, din gradina”, singurul lucru bun, dupa slanina si ceapa…

Si a mai fost ceva care a salvat situatia, si inca in asa fel incat toata lumea a plecat binedispusa de la Livada cu Visini: cele patru chelnerite adorabile (probabil minore, eleve de liceu), dintre care Lacramioara iesea cu mult in evidenta, plina de verva si hotarata sa ne convinga ca tot ce am mancat acolo “a fost facut de catre noi, in casa, numai cu produse naturale, de buna calitate, langa care noi am adaugat mult suflet si daruire, pentru care trebuie sa reveniti neaparat, asa cum fac multi dintre clientii nostri fideli, oameni mari si importanti, unii dintre ei (a dat si nume: un anume domn Voicu si inca vreo cativa, pe partea barbateasca toti), care vin aproape in fiecare zi, si nu neaparat de la blocurile si de la firmele din vecinatate…”. In clasamentul cu cei mai placuti chelneri din Bucuresti, pe care il voi face la sfarsitul anului, sunt aproape sigur ca Lacramioara va fi in frunte, alaturi de Nicoleta de la Capricciosa, de indianul de la Karishma, de doamnele de la Select si de Claudia de la DonCafe.

Daca mancarea ar fi mai buna, as spune ca preturile sunt mici la Livada cu Visini. Cu 100 – 200 de lei, doi oameni mananca si beau indestulator, insa nu cred ca mai bine decat am mancat noi. Un entry level sau un angajat mai putin mofturos de la numeroasele firme din zona pot manca la pranz o “oferta speciala” (un fel principal si garnitura) cu 15 lei. Altfel, platesc vreo 10 lei pe una din cele opt ciorbe, 10 – 20 pentru puzderia de gustari, salate si alte feluri, 20 – 25 puiul sau porcul si cam 50 de lei vita.

Clienti sunt destui la Livada, si la pranz si seara. Multi tineri, dar si familii cu copii si chiar cu bunici. Cei mai multi par elevi, studenti, intelectuali saraci sau locuitori si angajati din zona, nu dintre cei mai instariti, nici ei, pentru care un copac umbros si un gol nu prea mare in buget par sa le justifice masochismul gastric. Si, spre amuzamentul destinului, chiar acum, cand scriu aceste randuri, aflu ca va trebui sa le fiu din nou client, in curand. Tocmai am primit un mesaj prin care mai multi oameni subtiri, romani si straini deopotriva, deloc saraci, ma invita la o intalnire importanta la… Livada cu Visini! Imi si inchipui urmatoarea conversatie (in germana) dintre un om cu greutate in stat si ocupat si o tanara si exaltata secretara: “Domnisoara, avem o intalnire importanta saptamana viitoare, va rog sa imi faceti o rezervare.” “Sigur, domnule, unde?” “Nu stiu, unde credeti dumneavoastra, dar sa fie un loc frumos, in apropiere.” “Preabine, domnule, mi-a venit o idee grozava, o sa va fac o surpriza, o sa vedeti…” “Gut. Danke!”

De ce are patronul Livezii cu Visini ambitia sa concureze cu restaurantele de lux si isi incordeaza muschii cu meniuri si prezentari sofisticate, cand e evident ca nu are nici cu ce si nici de ce, eu nu voi intelege in veci. Norocul lui ca nu e singurul si nu iese prea mult in evidenta, pentru ca mai toti fac asa in Bucuresti. Pacat de gradina aceea nemeritata, cu visini adevarati! Si de chelneritele minore…