Am avut foarte multe ezitari inainte de a ma hotari sa ma duc din nou la Jaristea, loc in care am mers de multe ori pana acum cinci ani, mai ales cand imi veneau ceva straini in vizita. Cu destula teama am pus mana pe telefon si am format numarul. Mi-am spus numele si apoi am cerut o rezervare pentru doua persoane. Spre surprinderea mea, s-a notat, mi-a multumit, nicio injuratura, nicio criza de nervi, nimic. Am mai sunat o data a doua zi, am zis din nou numele si apoi am mutat rezervarea cu o jumatate de ora. Aceeasi reactie! Am rasuflat aproape usurat: pesemne ca au pierdut banca de date, poate li se “reseteaza” automat dupa un anumit numar de ani, poate ca au horatat sa mai acorde o sansa celor care au gresit numai o singura data, cine stie… Se parea, deci, ca nu mai sunt pe “lista lor cea mai neagra”.

Dar sa ma intorc putin in timp… In urma cu vreo patru ani am facut o rezervare pentru o cina de patru persoane la Jaristea. In ziua in care urma sa aiba loc, pe la pranz, am sunat ca sa o anulez, din motive “obiective”, asa cum mi se parea ca trebuie sa faca un om civilizat:

–         Buna ziua, sunt GB, am sunat sa anulez rezervarea din seara asta.

–         Din seara asta??? Si acuma spuneti???

–         Pai ce sa fac, daca acum am aflat?

–         Bine, o sa am eu grija sa nu mai calcati pe aici! (TEXTUAL!)

… si imi inchide telefonul in nas, lasandu-mi, totusi, timp sa mai prind o frantura de fraza care imi era direct adresata si care nu ar trece de cenzura unei publicatii serioase care sa-mi publice articolul. Nu mi-a spus pentru cat timp este interdictia, insa, din tonul lui, am presupus ca nu va fi “prescrisa” cu una, cu doua…

Pe langa faza memorabila descrisa mai sus, ultima amintire pe care o aveam despre Jaristea, de acum cinci ani, era aceea a unui restaurant foarte aglomerat, in care clientii veneau in grupuri, incolonati, cam asa cum mergeam noi la muzeu cand eram in armata, sub supravegherea severa a chelnerilor care nu pareau sa admita prea multa “indisciplina” in sala. Nu cred ca ar fi mirat deloc pe cineva sa auda pe vreunul dintre ospatari strigand dupa un client care se foia prea mult pe scaun:

–         Hei, tu, ala de acolo, de la masa 12, nu te mai fatai atata, nu vezi ca-i un spectacol aici? Ei, dracie…” … si clientul sa-si fi cerut scuze spasit, cu ochii in pamanat.

Revenirea mea la Jaristea nu a fost lipsita de suspans: chiar in ziua rezervarii, tot pe la pranz, primesc un telefon:

–         Alo, sunteti GB?

–         Da, eu sunt!

–         Sunt de la restaurantul Jaristea…

“E clar! – mi-am zis – au regasit lista…”

–         … si v-am sunat ca sa imi reconfirmati rezervarea.

Am rasuflat, iarasi, usurat. Nu am indraznit sa intreb daca, mai nou, asa suna pe toata lumea pentru reconfirmare, sau numai pe mine, in mod special, ca fost proscris.

Iata-ma, deci, din nou la Jaristea: o cladire ciudata in exterior, care pare o hala de fabrica. Dupa ce treci de usa, lucrurile se schimba spectaculos, parca intri in alta lume. O sala unica, foarte mare, cu bolti si coloane, in care toate mesele sunt puse in jurul unei scene centrale pentru spectacole. Toate decorurile, mobilierul, tacamurile sunt obiecte de anticariat, destul de bine intretinute. Cred (sper!) ca doar scobitorile, din tot restaurantul, sunt din zilele noastre. Sunt foarte multe pendule si ceasuri, tablouri, icoane si crucifixe/uri (ambele forme sunt acceptate in DOOM 2005) candelabre, o biblioteca monumentala cu carti vechi, intr-o abundenta neobisnuita, exact ca in casa lui Adrian Nastase, pentru cine-si mai aduce aminte de la televizor. S-ar putea sa fie cativa amatori de “fusion” sau de minimalism asiatic carora sa li se para prea incarcat, insa mie imi place foarte mult si reactia de nostalgie e absolut garantata in cazul oricarui client care are o varsta despre care incepe deja sa nu-i mai placa sa vorbeasca. Mesele sunt destul de mari (o raritate in Bucuresti), scaunele de tip jilt fara cotiere, tapisate cu catifea rosie, destul de incomode. Peretii, varuiti in alb, sunt neobisnuit de curati si bine intretinuti, dat fiind numarul mare de focuri care ard peste tot in restaurant: lumanari, torte si faclii, mancare in flacari etc. Ideea cu covoare pe jos (nici murdare, dar nici curate) nu mi se pare prea inspirata, desi intregeste atmosfera, tinand seama de numarul atat de mare de clienti de acolo. E plin restaurantul aproape in permanenta (din cate am vazut eu si din cate mi-au povestit si altii care merg mult mai des decat mine), multi clienti sunt in grup, cu costum si cravata, se vede ca au venit cu oaspeti din strainatate care au vrut sa manance si sa petreaca romaneste. Toate tacamurile, inclusiv platourile si farfuriile sunt metalice, argintate, probabil ca unele sunt chiar din argint masiv.

Am fost preluati de un chelner destul de in varsta, “cu state vechi in meserie”, care m-a luat cu totul prin surprindere: foarte volubil, dezinvolt, pasionat, care a facut un adevarat show din descrierea felurilor de mancare din care urma sa ne infruptam. Pacat ca nu vorbea o boaba englezeste, de a trebuit sa nadusesc eu incercand sa traduc tot. Nu prea eram pregatit sa explic asa ceva in alta limba, nu am stiut cum se spune la pastarnac, la sos de gulii etc., insa invitatul meu a fost cucerit. Ce mai, chelnerul nostru a fost un om al surprizelor, si asta a fost abia inceputul. O sa revin la el, e personaj important in povestire.

Meniul e foarte bogat, aiuritor de-a binelea, as putea spune. 24 de pagini cu felurile de mancare si 16 cu bauturile. Fac 40 in total, asa ca am renuntat sa-l exploram si am cerut chelnerului sa ne recomande ce credea el ca am merita noi sa mancam. Ne-a adus, la inceput, o gustare romaneasca destul de buna si foarte spectaculos prezentata, insa cu o paine destul de banala, ca sa folosesc un eufemism. La succesul pe care il are restaurantul ar putea sa-si permita sa o coaca in casa, sau macar sa aiba un contract cu o brutarie care sa faca ceva special pentru ei si sa le-o trimita macar zilnic, daca nu chiar si la pranz si seara. Apoi am primit urs si porc, cu salata de muraturi, la fel, foarte spectaculos prezentate, inclusiv cu nelipsitul foc de spirt alaturi. Cam toate portiile sunt foarte mari, aproape dublu fata de ce te-ai astepta sa primesti in mod obisnuit. Ursul meu cred ca a trait si a murit cu mult timp inainte de a ajunge in farfurie, iar din sosul de apa rosiatica nu am luat mai mult decat un varf de lingurita. Invitatul meu a fost un pic mai norocos, porcul lui a fost mai rezonabil, desi destul de banal si de fad, asa cum au fost si garniturile. Am mancat, insa, cu mare placere muraturile asortate: pepeni, pere, castraveti, conopida, gogosari, si altele. Desertul, un asortiment de placinte prezentat ca fiind “de casa”, cu branza si cu fructe inghetate, nu a fost nici mai bun nici mai prost decat echivalentele lor din oricare cofetarie bucuresteana. Servirea a fost rapida de fiecare data, pareau sa fie suficient de multi chelneri pentru numarul foarte mare de clienti.

Marea atractie a restaurantului e intotdeauna spectacolul care incepe la ora 9 seara, precedat de cateva interpretari solo ale unui pianist, un violonist, o cantareata de arii (cam) clasice etc.. De obicei, patroana, o duduie fermecatoare, un adevarat personaj de roman sau de film, bine-cunoscuta pentru rochiile, dar, mai ales, pentru palariile sale, face o introducere bombastico-teatrala, in aplauzele “publicului”. Toata lumea se insufleteste si isi muta privirile din farfurii spre scena, unde raman atintite pana spre miezul noptii pe formatiile si tarafurile de muzica romaneasca, ruseasca sau de alte feluri, pe interpreti sau pe dansatori, respectiv dansatoare, pentru partea barbateasca a clientelei. Lumina, puternica la inceput, scade treptat, invers proportional cu cantitatea de vesminte de pe trupurile magnetice ale dansatoarelor. Toata sala bate din palme, clientii incep sa danseze pe scaune, iar unii, mai prinsi de atmosfera, se duc direct pe ringul de dans. E acel moment periculos pentru angajatul stresat care uita ca a venit acolo impreuna cu seful lui si care incepe sa invite pe toate cucoanele la dans, inclusiv pe nevasta sefului, pupa mana tuturor dansatoarelor si a chelneritelor, se da in stamba… O admir foarte tare pe patroana locantei, cum ii place ei sa-i spuna, pentru pasiunea cu care face totul acolo si cred ca ar putea fi data ca exemplu la orice curs despre managementul antreprenorial in hospitality. Toti clientii raman cu o amintire puternica a locului, cu decorurile sale rar intalnite, a atmosferei, a spectacolului, uneori ani de zile la rand si isi propun sa nu uite sa-i aduca la Jaristea pe musafirii lor din alte tari.

Preturile sunt rezonabile in contextul descris mai sus: am platit 350 lei pentru ce am mancat (un antreu comun, cate un fel principal, desert, o sticla cu vin), dar, mai ales pentru spectacol (probabil, mai mult de jumatate din banii acestia). Cand mi-a adus nota, chelnerul cu personalitate m-a intrebat, foarte natural, daca-i platesc bacsisul direct de pe card. M-a luat cu totul prin surprindere, i-am zis ca i-l dau dupa, am incercat sa trag de timp, sa imi mai las un pic de ragaz de gandire, sa vad cum reactionez. Cand s-a intors cu cardul, s-a postat in fata noastra si a asteptat pana am scotocit prin buzunare si prin geanta si am gasit o hartie de 50 lei, dupa care a intins, instinctiv, mana, cand am scos-o! A asteptat acolo ca sa-i dau bacsisul IN MANA!!! A vrut sa se asigure ca nu plecam “pe furis”. Nu sunt sigur ca nu ar fi venit dupa mine in strada, in caz ca…